Mărturisesc că prima dată am aflat despre oraşul Gheorgheni în adolescenţă, văzând spectacolul şi-apoi citind piesa „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian. Celebra Pensiune Weber era localizată cu exactitate prin vorbele Corinei: Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de kilometri de la Gheorghieni. (Astfel scris şi nu „Gheorgheni” cum îşi zice urbea.) Tot din piesă aflam că de acolo urma să vină mecanicul ce avea să repare telefonul stricat de Ştefan Valeriu, că tot dintr-acolo sau într-acolo vin şi se duc maşinile aproape inexistente pe atunci în zonă, că oraşul avea Oficiu Poştal şi Gară. Acţiunea se petrecea în perioada interbelică, iar Gheorgheni era centrul comercial al locului.
Şi-atunci, ca şi-acum, atracţiile turistice din împrejurimi erau Lacul Roşu şi Cheile Bicazului.
În prezent, oraşul are cu puţin peste 17.000 de locuitori, dintre care aproape 90% maghiari, şi, ca obiective turistice, municipalitatea recomandă pe hartă: Biserica romano-catolică, Biserica Armeano-catolică, Biserica reformată, Sinagoga şi Muzeul. Şi totuşi… de 33 de ani, activitatea culturală a urbei este susţinută de Figura Studio, înfiinţat ca Teatru experimental de regizorul László Bocsárdi (pe atunci, „doar” inginer chimist) şi un grup de tineri intelectuali influenţaţi de fenomenul teatral european al anilor ’60-’70: independent, alternativ, o nouă avangardă. În anul 1990, Teatrul Figura Studio este instituţionalizat, păstrându-şi, însă, statutul de unicat printre teatrele de limbă maghiară din Transilvania, prin componenta sa experimentală. Şi, o dată la doi ani, alternativ, organizează festivaluri teatrale: Colocviul Teatrelor Minorităţilor Naţionale şi dance.movement.theater.
Anul acesta, în perioada 13 – 22 octombrie, Colocviul Teatrelor Minorităţilor Naţionale a ajuns la cea de-a XII-a ediţie. Dar istoria manifestării este cu mult mai veche: prima ediţie a avut loc în 1978, la Sfântu Gheorghe şi, din 2001, s-a mutat la Gheorgheni. După cum aflăm din titlu, Colocviul este un punct de întâlnire pentru teatrele minorităţilor naţionale, iar în 2017 programul evenimentului a fost unul rotund şi generos: spectacole, vernisaje, proiecţii de filme, spectacole-lectură, ateliere, concerte, întâlniri cu publicul, lansări și târg de carte. Zece zile de „frison” bun, cultural, de întrebări cu tâlc – Ce mai reprezintă azi un loc de naştere? Ce ne face pe toţi, până la urmă, europeni? –, zece zile de întâlniri fericite, între artişti şi spectatori, între organizatori şi invitaţi, zece zile de prietenii noi sau reînnoite. Dovedind, încă o dată, că o mână de oameni pasionaţi, dedicaţi, destoinici pot pune la cale, cu tenacitate, un eveniment profesionist.
Se spune că reuşita unui festival se măsoară în atmosfera acelor zile. Cel puţin din acest punct de vedere, Colocviul Teatrelor Minorităţilor Naţionale de la Gheorgheni a fost o izbândă. Dar întregul se completează prin părţile sale esenţiale: multipremiatul spectacol „Negru: Ultima revoluţie sârbă” al Teatrului Novi Sad, apoi două producţii purtând marca László Bocsárdi – „Liliom” de la Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe şi „Comedia erorilor” de la Teatrul de Nord Satu Mare – Compania „György Harag” –, dar şi „Moliendo Café” purtând faima lui Silviu Purcărete, o coproducţie a Teatrului German de Stat şi a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely” Timişoara, sau „Portugalia” în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză la Teatrul Municipal Miercurea Ciuc. Şi alte multe spectacole…
Finalul manifestării a revenit teatrului gazdă, Figura Studio, prin spectacolul „Fedra”, în regia lui István Albu, cel care a avut curajul de-a se măsura cu textul lui Racine în timp ce se măsoară şi cu funcţia de director al instituţiei şi al Colocviului. Puţini regizori s-au încumetat a se apropia de această capodoperă a teatrului clasic francez în anii din urmă – nu doar în România. Montarea de la Gheorgheni se bazează pe recitirea regizorală a relaţiilor dintre personajele ce vin din mitologie, străbat Antichitatea şi Clasicismul şi ajung azi printre noi. Poveştile sunt însă aceleaşi: poveşti ale umanităţii, poveşti despre iubire, despre păcat, despre iubiri interzise. Iar versul alexandrin capătă o altă directeţe în traducerea lui György Somlyó şi dramaturgia lui Csongor Czegő.
Povestea e veche, au spus-o şi Euripide şi Seneca la vrenea lor, Racine o reia: Fedra află că Tezeu, soţul ei şi regele Atenei, a murit. Este îndrăgostită cu disperare de Hipolit, fiul acestuia cu regina Amazoanelor, dar tânărul e indignat de-o asemenea iubire. Fedra nu a pierdut, însă, nădejdea. Se întreabă dacă acum, când Tezeu nu mai e, dragostea ei ar mai părea nelegiuită. Între timp, regele se întoarce; moartea sa nu fusese decât un zvon fals. Plină de remuşcări, Fedra vrea să-i mărturisească totul, dar află că Hipolit o iubeşte pe prinţesa Aricia. În culmea geloziei, o foloseşte pe doica Enona pentru a-l calomnia pe Hipolit în faţa lui Tezeu. Acesta află că fiul său ar fi încercat să-i seducă soţia. Hipolit e stângaci în apărare, iar tatăl, înfuriat, cheamă asupra lui blestemul lui Neptun. Acesta va pieri, Fedra îşi mărturiseşte vina şi se sinucide.
Fascinat de imaginea apei, regizorul István Albu inundă scena. Palatul din Trezena, unde se întâmplă acţiunea, e scăldat într-un noian: apa primordială din mitul cosmogonic sau, poate, lichidul amniotic ce apără embrionii umani. Conducătorii nu văd, însă, că ţara e înecată: poartă ochelari negri, sunt orbi cu bună ştiinţă. Atmosfera e sumbră la palat: apă şi foc, alb şi negru în ţinutele personajelor, contopindu-se în griul uniform al zidurilor (costume – Erika Márton, decor – Tibor Tenkei). Peste toate acestea, curg inspirat, întregind atmosfera, muzicile lui Magor Bocsárdi.
Trupa de la Gheorgheni e una tânără, cu har. În rolul Fedrei, Gyöngyvér Vajda (figurată de regizor ca o femeie însărcinată, căci Tezeu plecase „doar” de şase luni) construieşte gradat furtuna psihologică prin care trece personajul: de la pasiune oarbă, frizând nebunia, de la patimă nestăvilită până la gelozie, apoi la furie răzbunătoare şi, în fine, la conştiinţa păcatului. E un amestec înduioşător între acest tumult pasional şi aspiraţia ei spre nevinovăţie. La final, iubirea pentru Hipolit e mai puternică decât cea pentru copilul din pântece. Otrava de secol XVII e înlocuită cu pastilele secolului XXI (la fel cum aceasta înlocuise, la rândul ei frânghia lui Euripide şi pumnalul lui Seneca). Deşi nu se mântuieşte prin virtute, Fedra refuză să moară în păcat. Iubirea ei va supravieţui vremurilor.
Tot o iubire interzisă este şi cea a lui Hipolit pentru prinţesa Aricia, rivala lui Tezeu la tron. E un pandant al Fedrei, un alt fel de damnat. Construit ca un personaj abulic de către Zénó Faragó, Hipolit încearcă să-şi înece frustrările şi neputinţa în alcool, sfâşiat între descendenţa lui, patima neîngăduită pentru Aricia şi avansurile Fedrei. În rolul Ariciei ţinute-n lanţ ca o fiară periculoasă, Boróka Bartha figurează un personaj contradictoriu, ce nu va ezita să-şi lepede atracţia pentru Hipolit odată ce va sta alături de alaiul conducător. Ar putea deveni şi ea „una de pe lista” lui Tezeu. Şi lista femeilor seduse şi abandonate e lungă: Elena, Ariadna, Fedra… Înspre personajul regelui pare să se fi îndreptat mare parte din inspiraţia şi inovaţia regizorală. Tezeu e construit de Norbert-László Moşu ca infirm: tronul său e-un scaun cu rotile, fără de care ar fi pierdut. Domină femeile şi supuşii, dar, în fond, este un impotent. Discursul său la funeraliile fiului Hipolit este un model de ipocrizie politică.
În şirul ideilor regizorale se mai înscriu doica Enona, bizar de tânără, oarbă şi, la rându-i, „una de pe listă”, interpretată de Annamária Máthé, cumintele sfătuitor Teramen – Gábor Kolozsi Borsos şi zeiţa Venus figurată cu aripi de înger – Míra Szilágyi. Li se alătură un personaj dual, Ismena / Panopa, în acelaşi trup cu alură clovnescă, pasându-şi replica de la una la alta, în interpretarea actriţelor Boglár Tamás şi Mária Boros. Cele două roluri din piesa lui Racine sunt regândite pentru acest nou mesager, purtător de veşti deja apărute ca ştiri în ziar. Uneori sunt zvonuri – deloc simple, însă, – precum presupusa moarte a lui Tezeu.
Rămânem cu câteva scene puternice după acest spectacol, imagini frumoase. Dacă Racine, la vremea lui, se încumetase la o întâlnire directă Fedra – Hipolit (de neconceput în Antichitate), regizorul Albu merge mai departe, înscenând seducţia lui Hipolit aproape ca un început de viol, un alt fel de război al sexelor. La fel, scena funeraliilor sale, în ploaia care cade peste apa omniprezentă, este una puternică.
Şi mai rămânem cu ideea unei iubiri interzise, imposibil de realizat, iubirea care se transformă în autodistrugere, iubirea înăbuşită şi de neîmplinit, pe care oricare am purtat-o cândva în noi.
Teatrul Figura Studio Gheorgheni
„Fedra” de Racine (traducerea: György Somlyó)
Regizor: István Albu
Dramaturg: Csongor Czegő
Costume: Erika Márton
Decor: Tibor Tenkei
Muzică: Magor BocsárdiDistribuţie:
TEZEU, fiul lui Egeu, regele Atenei – Norbert-László Moșu
FEDRA, soţia lui Tezeu, fiica lui Minos şi a Pasifaei – Gyöngyvér Vajda
HIPOLIT, fiul lui Tezeu şi al Antiopei, regina Amazoanelor – Zénó Faragó
ARICIA, prinţesa de viţă regească din Atena – Boróka Bartha
ENONA, doica şi însoţitoarea Fedrei – Annamária Máthé
TERAMEN, sfătuitorul lui Hipolit – Gábor Kolozsi Borsos
ISMENA / PANOPA – Boglár Tamás, Mária Boros
VENUS – Míra Szilágyi
Print