Teatrul e „arta clipei împlinite”, am spus adesea, dar, îmi răspunde, Andras Visky „clipa trece, însă împlinirea rămâne”. În numele acestei convingeri adoptate în mod incondițional, am redactat aceste rânduri de „iubire”, acest elogiu al împlinirii pasagere.
***
Un festival, în accepțiunea sa adâncă, se împlinește într-un oraș mic, căci el implică nu doar expunere de spectacole, ci și comunicare internă între participanți, conversații și dialoguri de „agora” teatrală. Plăcerea constă în a vedea teatru, dar totodată și a ne vedea, noi, fluturii de noapte, atrași de luminile lui. Când punem mai presus de orice solitudinea, atunci e mai bine să abandonăm festivalurile care agasează prin abuz de comunitate, când, dimpotrivă, îi păstram gustul, ele asigură condițiile cele mai propice. Festivalul reclamă un răspuns la această interogație. Am renunțat anul acesta la Avignon, pentru că îi cunosc prea bine pe invitați și ei, la rândul lor, pe mine: de ce să ne regăsim acolo și să nu prezervăm socialitatea limitată a Parisului ce permite contacte fugitive, tangențiale, lipsite de longevitatea celor festivaliere. La Cluj însă, la Sibiu, perspectiva festivalului mă seduce încă, tocmai ca șanse de a comunica intens cu o adunare de prieteni care, cu timpul, se rarifică. Câți vom mai fi anul viitor? Perspectiva răspunsului să nu ne descurajeze, ci să ne încurajeze să profităm de clipa de azi…
***
Când ieșeam la Paris, după spectacolul cu Un dușman al poporului de Ibsen, mi-am ridicat ochii spre cei doi metri ai lui Thomas Ostermeier și, cuprins de o febră entuziastă, i-am declarat: „Dacă e un loc pe lumea asta, unde reprezentația ta are un sens, atunci e la Cluj!”. Acolo, Roșia Montana care a agitat regiunea Apusenilor de ani întregi, corespunde dezbaterii despre adevăr și ecologie ce se află în inima acestui text polemic. Polemic încă din timpul lui Stanislavski… de fiecare dată, pentru motive distincte, el e exploziv! Ostermeier era informat și mi-a acordat dreptul de a mă agita pentru acest turneu în Transilvania. Între timp, spectacolul a circulat în lume și, de la Sao Paolo la Moscova, peste tot, a suscitat o egală pasiune: dincolo de un loc precis, el ne confruntă cu sfâșierile lumii de azi unde motivația economică s-a impus ca violent prioritară. Criza explică toate trădările, motivează toate compromisurile. Și cum să nu se exprime un public care se confruntă într-o sală de teatru cu o asemenea dezbatere? Nu doar Clujul era propice, cum am crezut în entuziasmul meu, dar, până la urmă, acolo am resimțit cel mai intens justiția intuiției mele inițiale.
Atunci când spectacolul se întrerupe și solicită intervenția sălii, nimeni nu a adoptat poziții generale anti-capitaliste, ci s-a mărturisit preocupat de soarta Roșiei Montana, dublu al situației ibseniene. Discuțiile au continuat apoi… acest „teatru implicat” suscită un ecou precis, concret, local. Autenticitatea nu-i era îndoielnică!
Din nou, am recunoscut satisfacția reală resimțită la Paris: iată un spectacol care „azi” îmi vorbește despre lume pornind de la o situație de „ieri”. Ambele reunite. Și, pentru mine, teatrul se împlinește atunci când duratele comunică și eu le resimt dublul impact: acela al memoriei și al prezentului!
***
Cu doar puține zile înainte vedeam la Tel Aviv, în cadrul unui seminar consacrat boicotului artistic, reportajul despre turneul Neguțătorului din Veneția jucat de Teatrul Habimah la Globe, în cadrul manifestărilor festive consacrate lui Shakespeare. Piesa a fost îndelung considerată ca fiind „antisemită” și de aceea jucată cu maximă precauție ideologică… Andrei Șerban la Comedia Franceză a adoptat o poziție radicală – Shylock în celebrul monolog despre „omul evreu” nu evita, ci accentua acuzațiile pentru care e denunțat! Strategie subtilă care a derutat. Eu am înțeles-o, dar mulți au contestat-o și au refuzat-o. Bernard Sobel nu a evitat nici el un asemenea denunț tocmai pentru a-l dezamorsa. Marile spectacole ale lui Peter Zadek sau Peter Selers ne-au confruntat și ele, dintr-o perspectivă diferită, cu ambiguitatea Neguțătorului!
De astă dată o trupă evreiască suporta la Londra atacurile violente ale sălii nicicum în numele piesei, ci în acela al identității sale: ea reprezenta Israelul și, de aceea, de la balcoane se desfășurau drapele palestiniene, se striga din sală, agitatori perturbau intrarea în sală. Antisemitismul se convertise în … „anti israelism”.
La Cluj vedeam în sfârșit spectacolul semnat de Ilan Ronnen. Spectacol prudent, spectacol ce prezerva datele istoriei shakespeariene, spectacol deliberat nedogmatic. Culpabilitatea e dublă, a lui Shylock ca și aceea a „creștinilor”, o cruzime comună îi definește, nicio șansa de înțelegere între ei, lumea rămâne divizată. Și la sfârșit îmi aminteam ce-mi spunea Andrei Strihan pe o terasă la Tel Aviv: „aici nu va fi niciodată pace”. Până la capătul lumii… ca și în Veneția shakespeariană.
Prima scenă îl proiectează pe Shylock în jocul jignitor al unui grup de tineri care-l aruncă din colț în colț, batjocorindu-i semnul religios al kipei smulse de pe creștetul său înălbit de viață. Apoi ura i se va motiva din perspectiva acestui prim moment: revanșă legitimă! Iar la sfârșit, învins, îl vedem părăsind scena cu o valiză modestă legată cu o sfoară de trei parale, anunțând astfel motivul celebru al „evreului ratacitor”. Suntem la începutul tragediilor ce vor surveni!
Întotdeauna mă seduce spectacolul care propune un moment implicit, secret descifrabil din sală. Că aici… când Antonio, prietenul ce trebuie sacrificat în numele urii lui Shylock, e crucificat grație unui sistem de funii. Funii de care trag personajele, dar care ni se dau și nouă, spectatorilor, pentru a ne implica în supliciul programat. Din sală, cei ce țin în mâna un capăt de funie sunt subtil înscriși în dispozitivul de tortură. Vină împărtășită!
***
Festivalul s-a organizat, sau cel puțin prima sa parte, în jurul a două axe. Pe de o parte, acela a ce am putea numi, parafrazând pictura, un „teatru figurativ” cu personaje și evenimente, cu o narațiune și o posibilitate de interpretare, pe de altă parte acela al unui „teatru abstract” care confruntă spectatorul cu enigme și îl integrează într-un discurs direct, polemic sau… poetic. Când Ostermeier și Ronen, Ibsen și Shakespeare, când Joseph Nadj sau Andras Urban, avându-l pe Otto Tolnay ca centru de iradiație poetică. O alternanță bine-venită!
Aceste două ultime spectacole, fiecare în felul său – deși înrudite – ne propun secretele poeziei teatrale, fără narațiune nici efecte de recunoaștere, căci scena se constituie în loc de revelații succesive ale unor imagini onirice, ce se înlănțuie după logica „nelogică” a viselor. Ceea ce contează e să accepți aceste revelații derutante, să te lași purtat de ele, de această multitudine de apariții vizuale însoțite de oameni, perdele, machete. Apoi, când reprezentația s-a terminat și totul s-a îndepărtat, ne amintim unele flash-uri ce ne însoțesc, dar, mai cu seamă, retrăim starea de uimire și perplexitate care ne-a smuls din cotidian și ne-a antrenat într-un voiaj personal și colectiv, voiaj împărtășit sau nu! Cum să nu amintesc agasat reacția unui coleg din Montréal care disprețuia spectacolul Trandafiri a lui Urban… l-am simțit pe el, prieten fidel, ca un spectator situat pe celălalt mal al fluviului. Nu puteam comunica. O clipă îmi devenise străin! Nu aveam vise comune.
***
De mult timp s-a impus o „mitolgie” a scenei – aș putea să o înscriu în seria de Mitologii și miniaturi apărute recent la Editura Nemira. Mitologia „adresei directe” către spectator! Postura a fost inițial polemică, pentru a eșua acuma într-o soluție stereotipă, epuizată prin abuz de uzură, prin inflație sistematică. De pe scenă, actorii se prezintă ca purtători de cuvinte – și nu de Cuvânt – cuvinte cel mai adesea agresive, urlate, cuvinte ce vizează o revoltă exprimată exploziv, fără rețineri nici bariere. Această soluție reclamă o calitate actoricească ieșită din comun – ca exemplu cea a marii revoltate care e Angelica Liddell azi – căci altfel ea enervează prin evidență și valorizare morală a platoului. Acolo este adevărul, de acolo pornesc imprecațiile lansate spre o sală refugiată în întuneric și considerată lașă, vinovată, o adunare disprețuită. De aceea, The End prezentat de Babilonia teatri având-o ca protagonistă pe Valeria Ramondi mi-a părut ca proba irefutabilă a eșecului propriu, frecvent azi, „adresei directe” – vă rog, uitați-mă, murmur din fotoliu, redați-mi libertatea de a asista la destine dramatice sau urmări ciorchini de imagini, de departe, din afară, ignorat de scenă! Nu vă mai constituiți în procurori, dragi actori! De procesul care mi se intentează ca spectator m-am plictisit! Conștiința vinei, regretul greșelii au încetat să mă tulbure și visez la paritatea de altă dată între scena care se expune și sala care se asumă, separate de acest „pact de închidere” pe care două secole, de la Diderot, teatrul l-a respectat.
***
Cum să nu admit seducția produsă de Paper music, spectacol de William Kentridge ce aliază imagini video și muzica într-un ansamblu de o rară, unică fluiditate, marcat de dialogul cu albume și cărți răsfoite dezinvolt pe fond de cântece și jazz. Aici, nu continuitatea unui discurs, evidența unei afirmații se impun, ci starea poetică ce ne smulge din cotidian și ne acordă generos dreptul de a fi ironici și nostalgici, de a ne distra cu inteligență în contextul unei comunități care accentuează plăcerea de a ne regăsi împreună. Scena nu acuză, ci propune un voiaj pe care îl efectuăm cu grație și dezinvoltură. Părăsind sala ne simțim mai lejeri! E o victorie în lumea „grea” de azi, amenințătoare și apăsătoare.
***
Gabor Tompa, împreună cu directorul Muzeului de Artă din Cluj, Călin Stegerean, au propus o expoziție inspirată de tematica festivalului Mărturiile corpului. O expoziție admirabilă în care circulăm liberi, fără constringeri, dar unde mă opresc, revin, privesc îndelung o gravură a marelui pictor maghiar Munkacsy Mihaly ce propune o scenă cotidiană unde cele două personaje, mama și copilul, au fața ascunsă, absentă, doar două pete albe, misterioase! Ea îmi evocă tablourile lui Malevici care, după atacurile oficiale contra suprematismului, s-a resemnat să revină la o pictură figurativă fără „figuri” căci personajele sale cotidiene n-aveau un chip, ele rămâneau anonime, neindividualizate într-o societate comunistă care privilegia colectivul și sancționa individualul. A regăsi, coborând în timp, aceeași soluție la Munkacsy nu putea decât să mă uimească și să mă fascineze.
Aș adăuga expoziția Cădere nocturnă unde tablourile lui Botond Részegh ne invită la o tulburătoare călătorie printre umbre și fantome, printre tot ce rămâne din om când a dispărut, călătorie stranie de al cărui impact rămân profund impregnat. Sunt martorul acestei aventuri metafizice a cărei putere interogativă e extremă.
Joseph Nadj a descoperit un dispozitiv personal pentru a „fotografia” fără aparat și a realiza imagini când imprecise, când stranii, confirmând astfel dispozițiile sale melancolice actuale. Cu câtă plăcere pătrundem într-un univers ce se constituie din spectacole și „fotograme”. Joseph Nadj ne-a invitat la această expediție în lumea al cărei autor este.
***
Aici se termina voiajul meu la Cluj, pe care l-am părăsit cu regretul de nu putea revedea spectacolele lui Felix Alexa și Gabor Tompa, ale lui Silviu Purcărete, Pippo Delbono și Jaroslaw Fret… „întotdeauna ceva ne va scăpa”, „il y aura toujours quelque chose d’absent”, scria melancolic Camille Claudel. Avea dreptate.
Print