Un festival în două cărți

Nimic mai complicat decât să strângi la aceeași masă intelectuali din lumi diferite, cu gusturi diferite, cu profiluri diferite. Nimic mai complicat decât să eviți plictiseala, adesea nici măcar politicoasă, de la o lansare de carte tradițională: vorbitori, o masă, un microfon și câțiva oameni în public, pe care îi pierzi dacă vorbești mai mult de câteva minute. Nimic mai complicat decât să pui în valoare, într-un timp foarte limitat, un volum colectiv în care trăiesc o mulțime de stări, de idei, de încercări, de impresii despre imposibilul care e posibil, de tăceri, de gesturi de smerenie și de gânduri de revoltă. Și totuși…

Și totuși, s-a întâmplat de la sine la recent încheiata ediție a Festivalului Național de Teatru. Într-o dimineață, în frumoasa casă în care funcționează Fundația Löwendal, lângă parcul Grădina Icoanei, s-au strâns câțiva „frumoși nebuni ai marilor orașe” și au vorbit cu vizibilă plăcere despre „Cartea Atelierelor“, document de experiențe și experimente complicate, și totuși atât de simple, desfășurate în atelierele învăluite în mister pe care Andrei Șerban le-a coordonat în cadrul proiectului Academiei Itinerante ce-i poată numele. O carte din care se aud o mulțime de voci, care îndrăznesc să depună mărturie despre ce e cel mai greu să depui mărturie: despre tine însuți și descoperirile tale, în mare parte intime. Descoperiri strânse într-un volum ce mizează pe o formulă care-și dorește să păstreze autenticitatea, desigur, în măsura în care aceasta poate fi păstrată, atunci când este desprinsă din contextul propriu.

Așa că actori, regizori, studenți, critici și jurnaliști au venit să vadă cartea și să asculte câteva povești despre ea. Corina Șuteu, Tatiana Niculescu Bran, Valentin Nicolau, Alice Georgescu, Monica Andronescu, Cristiana Gavrilă sau Marius Manole au povestit fragmente din scurta și agitata ei istorie: nopți nedormite, interviuri făcute pe repede-înainte, sentimente inexplicabile, care nici nu au nevoie de explicație, mirajul literei tipărite și al irepetabilului din atelierele de la Ipotești și Mogoșoaia, de exemplu, imagini la apus, în grădină, în pădure, în întunericul nopții, atunci când nu se doarme și se croiesc mici spectacole, sau imagini la lumina

toridă a soarelui de vară, când ucenicul învață să-i slujească pe ceilalți… Andrei Șerban a încheiat cercul vorbitoritorilor firesc, tonic, cu o mărturisire despre nevoia de atelier, sinonimă cu nevoia de purificare, de ieșire din timpul comun și de intrare într-o altă dimensiune temporală și spirituală. De altfel, mărturie stă chiar primul dintre textele sale incluse în volum. Un volum plecat acum spre publicul de specialitate, care nu e nici atât de mic, nici atât de omogen pe cât își închipuie, în general, editorii care nu fac gesturi îndrăznețe. Un volum în care se conturează o latură insolită a lui Andrei Șerban, prezent în festival cu „Troienele“, creație reconfigurată la Opera Națională din Iași, departe de tumultul Bucureștiului agitat ce gusta libertatea în anii 1900, aproape de spiritul unei arte în care energiile se coagulează fără rețetă, se joacă, se transmit, aproape de un mileniu care stă sub semnul nevoii de a redescoperi…

Semn sub care stă, de altfel, și recenta publicare, în traducerea nouă, îndrăzneață, semnată de Raluca Rădulescu, a acelei cărți despre teatru, actorie și viață ce poartă un nume celebru: „Munca actorului cu sine însuși“. Cartea unui maestru către discipoli, în a cărei structură supraviețuiește în straie noi formula dialogului platonician pe care s-a întemeiat gândirea europeană. Lansată în prezența traducătoarei, a lui Valentin Nicolau, directorul Editurii Nemira, a lui Constantin Chiriac, director al Naționalului sibian, și a lui Miklós Bács, actor și profesor de actorie la Cluj, cartea își începe un drum nou spre cititorii români, într-o ediție ce ține seamă de limba unui nou secol, privind liniștită din eternitatea în care s-a așezat, împreună cu Konstantin Sergheevici Stanislavski, autorul ei, rusul ce a instaurat o „metodă“ – ediția nouă propune însă trecerea la „sistem“ – de a înțelege, de a face și de a privi teatru. Un atelier în care nimic nu se sfârșește niciodată, un spațiu nedefinit în care spiritul uman caută, descoperă, prelucrează și creează, un spațiu în care totul supraviețuiește și nimic nu se pierde. O carte și o viziune, condamnată inevitabil la simplificări, de care toți cei din lumea teatrului au nevoie. O carte care, așa cum scrie regizorul Yuri Kordonsky, în prefață, îți cere răbdare: „Unele lucruri te vor izbi imediat prin adevărul și prin utilitatea lor. Altele te vor lăsa indiferent, iar cu altele nu vei fi de acord și te vei înfuria. Pentru unele lucruri e nevoie de timp și, poate, de o recitire, dacă vrei să înțelegi. Toate aceste sunt reacții bune. În definitiv, această carte nu e o rețetă de succes. Este doar un volum în care s-au adunat gândurile, observațiile și descoperirile unui mare artist, care toată viața a căutat neînduplecat știința artei, mijloace palpabile, solide și obiective de a-i ajuta pe actorii tineri (și nu chiar atât de tineri), aflați în căutarea inspirației, să navigheze prin incertitudine, să găsească pisica neagră într-o cameră în care e beznă, cum zice proverbul, și asta nu se poate reuși decât dacă crezi că pisica e acolo“.

O carte din trecutul ce trăiește în prezent și, întorcându-ne la Andrei Șerban, o carte dintr-un prezent care trebuie să continue, prezentul etern al atelierelor departe de zgomotul și de poluarea de toate felurile a orașului, a convenției de orice fel, a șablonului și a adevărului universal. Un Stanislavski sub forța căruia stă gândirea artistică a lui Andrei Șerban, după propria lui mărturisire, o gândire fascinată, pe de altă parte, de principiile și ideile din tratatele străvechi ale lui Zeami. Două momente din istoria teatrului și, în același timp, din prezentul lui, așezate într-un festival care a găsit timp să le aducă aminte celor care au uitat că dincolo de spectacole și artiști stau file scrise. Unele dintre ele, de nedepășit și de neocolit.

Foto Sorin Radu