Un festival la început de drum. Zilele Unteatru

unteatruDe când există, adică de patru ani, Unteatru, spațiu înființat de doi regizori tineri, Andrei și Andreea Grosu, din nevoie de a crea și de a încuraja experimente și încercări ale artiștilor în căutare de identități neconvenționale, și-a conturat un profil coerent, și-a definit un standard de calitate și și-a dovedit deschiderea reală. În numai patru ani, a devenit un fel de casă pentru artiști – unii mai cunoscuți, deși implicați în proiecte la diferite teatre de stat, alții care abia acum își fac, încet-încet, un nume – și firele care-i leagă de acest spațiu se văd, cumva, nu numai în proiectele concretizate acolo, ci și în atmosfera care plutește în jurul locului.

Iar atmosfera este o componentă importantă și definitorie într-un festival. Și un mic festival au fost, de fapt, și Zilele Teatrului Unteatru, între 25 iulie și 3 august, zile lungi, de vară, cu spectacole și concerte. În curtea simplă a casei pe care parcă au înviat-o Andrei și Andreea Grosu, artiști și public au stat la o bere, la o limonadă sau la o plăcintă înainte, între și după spectacole. Măsuțe albe și o scenă improvizată pentru muzica de noapte, ceva haine vintage, discret amplasate în decorul neocolit de ploi – toate dând senzația că vii într-o casă cu visurile ei, cu cărțile ei, cu urmele ei. Un fel de vacanță activă pentru iubitorii de teatru rămași în oraș și pentru artiștii care nu au vacanță (și nici nu vor, după cum mi-au mărturisit mai mulți dintre cei cu care am stat de vorbă).

Câțiva zeci de oameni în public, care coborau scările spre „sala“ unde-i întâmpina Andrei Grosu, care s-a achitat cu toată seriozitatea de rolul de gazdă, s-a îngrijit de starea de bine a spectatorilor și a actorilor, creând un context fericit, relaxat pentru întâmplarea aceea, de fapt imprevizibilă, pe care o numim spectacol de teatru. „Foarte bine că există așa ceva. Acum suntem în vacanță și voiam să vedem și altceva“, îmi spune o studentă venită cu două prietene. Previzibil, căci vara oferta teatrală bucureșteană lipsește, cu excepția producțiilor independente care se joacă în câteva cluburi (La Scena pare să fie și el în adormire, după ce a „combătut“ mai multe veri). „Am venit să vedem spectacolul de la Londra“, explică un domn între două vârste, care avea să participe foarte animat la povestea care urma în „Crime“, spectacolul invitat care, din fericire, a avut multe reprezentații și a putut fi văzut de cât mai multă lume.

Pe scurt, zile tihnite, de o simplitate care nu te pune în fața unor tentații formale și a unor manifestări de umplutură. Spectacole jucate fără incidente, într-un program ca un puzzle, așa că am făcut și recuperări, și redescoperiri.

Obsesii, traume, obsesii

cinci oreÎn primul rând, am văzut „Cinci ore cu Mario“, de Miguel Delibes, în regia Marianei Cămărășan, un one-woman show în care se etalează convingător calitățile actoricești – de altfel, confirmate la fiecare rol – ale Florinei Gleznea, acum în rolul unei văduve care se dezvăluie, răbufnește, parcă se desface ca o pupușă rusească într-un nesfârșit monolog întâmplat lângă catafalcul soțului. Câtă luciditate, atâta dramă și atât umor, aș adăuga, strecurat abil ca firele de piper într-o mâncare dulce. Mobilitate și nuanțare, patetism și parodie, alb, negru și multe feluri de gri au loc în acest recital de forță, inteligent și amar, dar parcă diluându-și din pricina lungimii impactul emoțional și intelectual dorit. În ansambul întregului, ultima jumătate de oră are momente de redundanță.

În al doilea rând, „Scrisoare pentru Casandra“, spectacol recent pus în scenă de Andrei și Andreea Grosu, a confirmat zona de interes a artiștilor implicați în proiect. Spectacolul intim, în două personaje, de data asta interpretate de Cristina Casian și Liviu Pintileasa, pe care m-am bucurat să-i revăd și pe care aș vrea să-i văd mai des pe scenă, are toate șansele să devină – de voie, de nevoie, în definitiv, nu contează – specialitatea celor doi regizori. Două neliniști, două singurătăți, două traume și două ființe rupte, aruncate de destin într-o stare nefirească – el, într-un război pe care nu-l înțelege și care-l face să-și piardă mințile, ea, într-o așteptare în care forța și visurile și se topesc picătură cu picătură – se întâlnesc într-o iubire care se macină neîncetat, victimă chinuită a unei forțe abstracte și incontrolabile.

Valurile albastre în care Jose și Vera citesc și recitesc scrisori, într-un mecanism obsesiv, într-o zbatere din care nu pot ieși, sunt parte dintr-un mecanism repetitiv sugestiv pentru imposibilul în care sunt prinse, fără să știe de ce, două ființe. În verde-albastru, undeva la malul unei mări imaginare, nici nu contează care, într-un decor rafinat și original creat de Vladimir Turturică, se întretaie două monologuri în care spectatorul nu găsește absolut niciun răspuns, ci doar întrebări, într-un fel de poem vizual în care circulă energii ce ajung la public, într-un ritm de o lentoare care, scăzând efectul emoțional, crește efectul rațional. Ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre „Un tramvai numit dorință“ de Tennessee Williams, poate cel mai cunoscut spectacol regizat până acum de Andrei și Andreea Grosu. L-am revăzut și i-am redescoperit și profunzimea, și rafinamentul, și forța…

„Crime“ cu mesaj

CrimeAsemenea calități au fost ocultate de transparența, chiar de violența mesajului – a tezei pe care creatorii o aveau de susținut – (prea) asumat pe care trupa de la Bezna Theatre din Londra l-a pus în centrul spectacolului lor. Mostră de teatru social, „Crime“ a fost, într-un fel, o noutate pentru spectatorul român nefamiliarizat cu diversele tendințe din teatrul occidental. O trupă de tineri pentru care teatrul înseamnă în primul rând manifest social a adus la București un spectacol onest, care-și declară scopul din capul locului și mizează pe o franchețe ce pare opusul convenției artistice, dar pe care, cum se întâmplă de fiecare dată, uzul a transformat-o în convenție: declarația de intenție. Aflăm de la început, prin întrebarea retorică ce deschide introducerea monologală, că toate societățile omenești au la temelie… lăcomia.

Și urmează o ilustrare de o oră a ideii expuse. Povestea cu paria victimizate curge într-un ritm punctat de ironii, elemente de metatext, momente muzicale purtătoare ale aceluiași mesaj, scene violente despre violență și abuz (de toate felurile), cu apel la public, care zâmbește empatic (recunoscând peisajul și mesajul) sau participă timid atunci când e solicitat direct. Ca vehicul al unei idei despre societatea capitalistă (bestia) și ființa umană (frumoasa) și despre relația de putere dintre cele două, „Crime“ rămâne o prezentă utilă în evenimentul organizat la Unteatru, o prezență situată, într-o măsură ce suportă discuție, la antipodul spectacolelor montate și jucate în casa organizatorilor.

Ce rămâne?

În primul rând, realitatea care a dat ocazia acestor zile: Unteatru există de patru ani, face proiecte valoroase sau cel puțin interesante, merge, voluntar sau aleatoriu, contra curentului (cum fac adesea câștigătorii), pune în lumină artiști, încheagă un public educat și deschis pentru care, vorba unui slogan, teatrul nu e o clădire. Rămâne începutul unei acceptări și promovări reale, concrete, a diversității. Spectacolele de la Unteatru arată clar, cui are ochi de văzut, că teatrul nu este și nu trebuie să fie (doar) așa, și nu invers. Teatrul poate fi și așa, și așa, și așa… Pe cât de simplu, pe atât de greu de înțeles pentru mulți jucători din teren. Diversitatea nu e o vorbă, nu e un moft, e o necesitate pentru ca aerul să fie respirabil. Un recital de poezie ce-l readuce în atenție pe Emil Botta, poet uitat al unei epoci importante din poezia noastră, dar și pe Miriam Răducanu, un spectacol după schițele lui Caragiale, o dramatizare după „Zorba grecul“, spectacole după Tennessee Williams, Matei Vișniec sau David Harrower s-au întâlnit în niște zile frumoase de vară, într-o casă răcoroasă din centrul Bucureștiului, au spus povești, au dat idei, au arătat artiști de valoare, au afirmat concret diversitatea.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.