Lear e nebun. Lear e bătrân. Lear e „orb”. Lear e tiranic. În câte şi mai câte feluri nu e Lear? Stereotipuri stivuite care ne spun cum „este” regele lui Shakespeare. Dar „cine” şi „de ce” e cum credem noi că ştim că e am cam uitat. Mai ales „de ce”. Ascunşi după tomuri de crezuri devenite folclor teatral ne grăbim să ne arătăm conştiincioşi în învăţarea lecţiei despre personajele clasice. Turuim lecţia ca un tocilar patentat şi aşteptăm zecele trecut cu roşu pe foaia lucrării de control. Dintr-o răsuflare, înşirăm adjectivele memorate pe de rost mai ceva ca lecţia despre „castravetele care conţine 98% apă”. Şi când nota dorită e tăiată pe jumătate şi abia dacă e de trecere – mirare. Cum, nu e suficient să ştim atât de bine şi silitor atâtea şi atâtea? Ce nu e bine? Conştiinciozitatea academică nu va fi niciodată suficientă pe scenă. Dacă ce ştim nu se combină fericit cu ce putem crea, toate lecţiile învăţate sunt nici mai mult nici mai puţin decât cultură generală.
Spectacolul „Lear, necugetatul meu stăpân” adaptat şi montat de către Inna Soklova-Gordon la Teatrul Excelsior este exact acest tip de sectacol – plin de cunoştiinţe acumulate şi lipsit de orice consistenţă. Doi actori – Dimitrii Bogomaz şi Radu Micu – îi joacă pe Rege, Bufon şi cele trei fete, într-un scenariu în care replicile acestor personaje sunt altoite cu fragmente din vorbele lui Kent, ale lui Gloucester, Edmund, Sonetul 66, toate malaxate şi aruncate ca tencuiala din şpaclu acolo unde pare că încap cât să încarce cu amorsă o structură de scene fără prea mare finalitate. Premisa pare a fi că doi actori-demiurgi, ca doi titani care controlează mersul stelelor şi rotesc cu mâinile lor corpurile cereşti, susţin bolta şi cunosc tainele universului se apucă din senin să ne arate o mostră de nebunie – cea a Regelui Lear. Şi din şase trunchiuri ţuguiate de con şi piramidă din polistiren şi trei mingi argintii de cauciuc, toate uşoare, dar care se vor a părea masive, tot construiesc lumea acestei istorii încâlcite îngrădiţi între lanţuri care zăngăne şi din faţă şi din spate. Un demers pueril, o joacă tezistă şi foarte în sine, care se vrea a fi mai mult decât este. Metafore care se chinuie să exprime mai mult decât pot duce, actori care trebuie să salveze un concept tautologic, o manieră de a face teatru „greu” în formă şi sec de conţinut.
Publicul ţintă al Teatrului Excelsior este format din adolescenţi. Aşadar, privind cu indulgenţă, poate că intenţia principală a fost să îi convingă pe tineri să citească piesa lui Shakespeare după vizionarea acestei variante digest. Chiar şi dacă aşa au stat lucrurile deserviciul este cu atât mai mare – nu doar că povestea nu e tocmai de înţeles pentru un spectator care aude pentru prima dată cum Lear îşi împarte regatul, dar după o oră şi jumătate de plictis cu pretenţii, niciun dram de interes sau curiozitate nu poate fi stârnit în spectatorul venit, poate, pentru prima dată la teatru. Cel mult îl convinge că Shakespeare e un fake de autor, nu geniu cum i-a spus profa la clasă, iar teatru’ ăsta nu e cool deloc.
Şi de ce ar fi? Montat şi jucat într-o manieră absurdo-emfatică teatrul nu are cum să cucerească. Nu transmite niciun mesaj clar, nu emoţionează, nu este altceva decât o formă poleită şi gonflată pentru a impresiona. În tot acest marasm de scene în care recuzita e supra-jucată, mingile alea sunt rotite şi para-rotite, lanţurile zăngănite şi muzica, o, da, muzica mai lacrimogenă şi mai explicativă şi mai redundantă decât într-o telenovelă sud-americană, dar continuă cât să îţi consume şi ultima resursă de răbdare, toate la un loc te obosesc şi te agasează fără o secundă de utilitate sau adevăr scenic, există un singur element care îţi distrage atenţia de la dezastrul scenic din jur: interpretarea lui Radu Micu. E foarte prezent, ludic, se ia foarte în serios, îşi găseşte motivaţie pentru multe din acţiunile pe care e nevoit să le facă, are ochii mereu atenţi, mimica feţei sale comentează continuu şi dă o urmă de sens parcursului acestui tăvălug de „mai nimc”. Îi sesizezi micile tresăriri, aportul personal, dubla ipostază pe care o are de jucat: actorul care joacă un actor care joacă un personaj. Şi nu poţi decât să speri că data viitoare va avea mai mult noroc şi va găsi un regizor mai inspirat. Dimitrii Bogomaz, de cealaltă parte, nu are aceeaşi intuiţie de a se salva – marşează excesiv, apasă pe consoane până le rupe, se agită la fel de formal ca întreg conceptul, se zbate fix degeaba şi încearcă, parcă, să demonstreze cu un singur rol tot ce poate el ca actor. Ca o ultimă gură de oxigen a unui înnotător acoperit de valuri; aşa arată interpretarea lui.
„Lear, necugetatul meu stăpân”, este, într-adevăr, un spectacol necugetat. Un demers artistic datat şi fără vigoare, în care prea-multul înghite orice bune intenţii. Şi de data asta, oricât de mult e de apreciat munca artistului, această apreciere nu poate compensa impresia generală pe care o face produsul finit. Munca în zadar a actorului cu sine însuşi pusă în slujba unei regii fără busolă nu poate fi altceva decât un rateu cu răsunet.
Teatrul Excelsior
„Lear, necugetatul meu stăpân” după „Regele Lear” de William Shakespeare
Regia și adaptarea scenică: Inna Sokolova-Gordon
Traducerea: Dimitrii Bogomaz
Distribuția:
Primul actor (Lear, Goneril) – Dimitrii Bogomaz
Al doilea actor (Bufonul, Goneril, Regan, Cordelia) – Radu Micu
Print