Text publicat de Mihail Sebastian în Viaţa românească, XXX, nr. 6, iunie, 1938
Am văzut cu mare întîrziere, la una din ultimele ei reprezentaţii, Actriţa, piesă ce s-a jucat cu mare succes, în decursul întregii stagiuni, la Studioul Teatrului Naţional.
Se înţelege, e prea tîrziu pentru o cronică şi de altfel nici nu ar fi mare lucru de spus despre această melodramă, pe care publicul din Capitală şi provincie a ratificat-o cu lacrimile lui.
Dar este în acest spectacol un moment care defineşte un întreg stil teatral. E o adevărată scenă documentară. Ea indică în acelaşi timp şi o concepţie de regie şi o tehnică actoricească şi o mentalitate de public.
În puţine cuvinte, iată despre ce e vorba. O mare actriţă are o fiică tînără, pe care, în parte din iubire, în parte din gelozie, voieşte s-o împiedice a deveni şi ea la rîndul ei actriţă. Tînăra fată, pentru a obţine consimţămîntul refuzat, o imploră pe mama ei s-o asculte cum recită un monolog dintr-o piesă de Knut Hamsun, pentru a-şi da seama dacă are sau nu talent. Dacă da, va face teatru; dacă nu, va renunţa. Mama acceptă (mai ales că monologul acesta a fost pe vremuri unul din marile ei triumfuri personale), iar fata recită monologul.
„Nu e rău” spune marea actriţă, după ce şi-a ascultat ca la un examen fiica. „Nu e rău, dar acuma ascultă-mă cum spun eu acelaşi monolog şi vei înţelege ce înseamnă o actriţă.”
Zis şi făcut. Mama recită la rîndul ei lunga tiradă, dar cu aşa de mare artă, încît fiica izbucneşte în plîns, copleşită de emoţie şi cade la picioarele mamei actriţe, exclamînd: „da, mamă, acum văd bine că nu am talent.”
Cortina cade şi cu aceasta se termină actul al doilea. Ce se întînplă mai tîrziu nu are nici o importanţă. Dar mica scenă pe care v-am povestit-o este în schimb plină de tîlc. Fără voia autorului, fără voia regizorului şi poate chiar fără voia interpretelor, ea ne prezintă două maniere de a înţelege teatrul şi scoate din confruntarea lor o concluzie care valorează cît un simbol.
Pe actriţa-mamă o joacă d-na Marioara Voiculescu. Pe fiica ei o joacă d-na Marietta Deculescu. Amîndouă spun acelaşi text, dar într-un fel aşa de diferit, încît cuvintele – deşi sunt aceleaşi cuvinte – îşi pierd sensul, se modifică, devin absolut altceva. Nu este numai distanţa dintre două temperamente dramatice deosebite, este prăpastia dintre două limbi străine. S-ar zice că cele două interprete vorbeau nu numai cu alte accente, dar cu alt vocabular, cu altă sintaxă.
Textul în sine este lipsit de interes. E un adevărat „monolog de examen”,în care gradaţiile de ton se acumulează ca gamele în exerciţiile de pian. Nici nu se poate visa ceva mai declamator şi mai teatral. Tot monologul e făcut din arpegii scriitoare. (…)
D-na Deculescu joacă întreaga scenă cu o mare simplicitate, aproape fără gesturi, fără ridicări de voce, fără lacrimi.
Acolo unde textul este cu totul melodramatic („Mizerabile! Mizerabile!”), nu ştiu ce intensitate intimă de emoţie îi permite acestei tinere interprete să evite strigătul. Totul este spus de la început pînă la sfîrşit cu o sinceritate convinsă şi convingătoare. Nimic exterior, nimic apăsat, nimic excesiv.
Da, dar asta „nu este teatru”. Nu aşa se joacă teatru. D-ra Marietta Deculescu se înşală. Sinceritatea jocului său este o eroare. Adevărul emoţiei sale este inutil. I-o spune autorul, i-o spune regizorul, i-o spune partenera şi i-o spune, în sfîrşit, publicul.
Dacă d-ra Deculescu vrea să afle cum se joacă teatru, atunci că ia aminte la d-na Voiculescu. Va învăţa de la d-sa cum să plîngă, cum să strige, cum să bată cum pumnii în piept, cum să desfacă mari braţele, cum să se despletească şi cum să se lamenteze. Lecţia este completă.
Într-adevăr, cînd îi vine rîndul mamei actriţe de a repeta tirada, d-na Voiculescu se instalează într-un fotoliu, începe să-şi frîngă mîinile, să-şi crispeze figura, să-şi închidă ochii, să-şi umfle toracele. După această preliminară „punere în nervi”, monologul este declamat patetic, într-o adevărată explozie vocală, cu gîfîieli, suspine şi ţipete ce ridică brusc textul cu cinci tonuri mai sus de portativul său normal.
„Asta da, teatru!” pare să zică cu satisfacţie toată lumea, de la directorul de scenă pînă la ultimul spectator. Căci, într-adevăr, ce e absurd în această scenă este caracterul ei demonstrativ. Ni se oferă două versiuni actoriceşti ale aceluiaşi moment dramatic şi sîntem invitaţi să dezaprobăm jocul simplu şi natural al primei actriţe, pentru a aproba furtunos jocul fals, exagerat şi factice ale celei de a doua.
Este o întreagă mentalitate de teatru în această experienţă, un întreg program, o întreagă şcoală în această exchibiţie.
Se înţelege, nu-i vom face nici o vină d-nei Voiculescu. D-sa e o comediană cu prea bogate resurse, pentru ca un singur rol să ne dea dreptul a emite judecăţi globale.
Nu interpretarea d-sale ni s-a părut regretabilă în cadrul piesei de care vorbim, ci sensul reprezentativ pe care această interpretare îl capătă. Era mai mult şi mai grav decît o compoziţie bună sau rea: era o recomandare, un exemplu, un stil oficial. Jocul d-nei Voiculescu nu angaja numai talentul d-sale, ci punea în cauză o concepţie de teatru. Din excesele unui temperament de tragediană făcea o lege de scenă. Această lege promovează poncifele în joc, artificiile de gest şi voce, pentru a descuraja glasul timid – şi care se aude, la teatru, din ce în ce mai rar – al sensibilităţii adevărate.