O discuţie despre teatrul de televiziune, mai exact despre dispariţia lui în ultimii, destul de mulţi ani, se impune şi va fi în curând subiectul unui număr special al revistei. În acest context, o propunere de relansare a acestui gen de teatru s-a dorit premiera de la Teatrul Masca, „Mătrăguna”, după Machiavelli, în regia lui Dominic Dembinski – o coproducţie între Teatrul Masca şi TVR Cultural. Proiectul iniţiat prin acest spectacol urmăreşte creaţii în colaborare, care să intre atât în repertoriul teatrelor, cât şi în grila de programe a Societăţii publice de televiziune.
Dacă „Mătrăguna” este cea mai potrivită montare pentru a deschide seria unor astfel de spectacole este, de asemenea, de discutat. Dincolo de alegerea inspirată a textului – Machiavelli poate fi extrem de actual la acest moment –, dincolo de îmbinarea interesantă şi inteligentă a proiecţiilor cu imagini istorice de arhivă, care curg pe un fundal sonor cu teme muzicale celebre, care se pun în valoare unele pe altele, „Mătrăguna”, în varianta de la Masca, suferă din pricina unei, să-i spunem aşa, neconcordanţe… Neconcordanţă între stilul de interpretare al actorilor teatrului-gazdă, orientaţi spre gestual, spre genul commedia dell’arte, spre mişcări schematizate şi mai degrabă ilustrative decât introspective şi, pe de altă parte, povestea propusă de regizor şi felul lui de a lucra. Lăsând în permanenţă impresia unei „negocieri”, a unui compromis între ce se vrea şi ce se poate, spectacolul se deschide şi înaintează până spre final plutind într-o ambiguitate de sensuri, mijloace scenice şi oscilând între stiluri, pe alocuri forţând un comic ale cărui rădăcini rămân ascunse.
Jonglând cu diversele laturi ale personalităţii lui Machiavelli, regizorul îşi propune să situeze subiectul cunoscutei scrieri „Mătrăguna” cu un picior în zilele atât de tulburatelor noastre cupluri contemporane, dar, în acelaşi timp, prin proiecţiile din fundal să aducă subtil în discuţie şi ideea de „filosof politic”, ştampilă pe care veacurile i-au pus-o autorului „Principelui”. Pentru publicul de la Teatrul Masca şi pentru publicul de televiziune, povestea este bine aleasă, fiindcă vorbeşte cu umor şi ironie aproape grotescă despre (in)fidelitate şi despre amor.
Despre cupluri, despre bărbat şi despre femeie, cu ironii, iarăşi puternice (şi adesea îngroşate nejustificat) la adesea Bisericii, despre (in)fertilitate etc. Într-un decor mai mult decât sumar, realizat de Gigi şi Carmen Rasovszky, cu costume mai degrabă neinspirate – deşi cele mai multe dintre ele doresc, probabil, să facă deliciul publicului, mai ales al celui de televiziune –, spectacolul lui Dominic Dembinski rămâne, voit sau nu, la un nivel de suprafaţă. Către care este evident că este atras, ca-ntr-o capcană, tocmai de stilul de joc al trupei de la Masca. Cuvintele nuanţate şi cu două tăişuri cad cel mai adesea în gol, actorii marşând pe acele laturi ale textului care ar putea stârni hohote de râs. Şi subiectul le-o permite din plin: un soţ care se lasă păcălit pe faţă şi aduce în patul soţiei tocmai pe bărbatul care şi-o doreşte amantă, schimbând puţin datele textului… Iar faptul se petrece – pervers – tocmai cu acordul mamei fetei şi al duhovnicului ei, uşor de cumpărat cu o sumă de bani. Subiectul are toate datele să stârnească hohote de râs şi exact asta face. Cu atât mai mult, cu cât actorii joacă toţi ca-ntr-o „commedia dell’arte”, dar nu întotdeauna justificat, de cele mai multe ori lăsând doar impresia că „fac ce ştiu”.
Nici Oana Dragnea în rolul Lucrezia, nici Eugen Fetescu în rolul tânărului îndrăgostit de ea, nu sugerează la nivelul la care ar trebui să se întâmple pasiunea, dragostea, amorul… E mai degrabă o relaţie „pe hârtie”, care se estompează şi se dizolvă aproape şi mai tare în ultimele scene, când aparatul de filmat şi proiecţia momentului lor de amor concurează cu o scenă de happy-end gen telenovelă. Iar corul format din studente la actorie, deşi ar avea rolul de a construi punţile de legătură între laturile diverse ale textului, ale textelor şi intratextelor, între cei doi Machiavelli, pe care regizorul îi propune, în idee, nu reuşeşte să depăşească rolul ilustrativ.
Proiectul în sine, însă, dincolo de posibilele nerealizări, este probabil cel mai important din ultimii ani şi poate fi o soluţie pentru reinventarea teatrului de televiziune, aşa că merită testat de toate teatrele importante.
Print