Gestul larg, frazarea sigură, sobrietatea argumentării din apariţiile publice ale profesorului Florian Potra, precum şi scrisul său, niciodată lăsat la voia conexiunilor întâmplătoare sau furat de inutile jocuri de cuvinte, le-au lăsat multora – chiar dintre oamenii breslei – impresia unei personalităţi puternice, dar fără supleţe, fără umor sau, cum a spus odată prea de timpuriu regretatul Alex Leo Şerban, fără simţ ludic. Cei care însă au avut bucuria să fie o vreme în preajma lui vor spune că Florian Potra era un om cum nu se poate mai atent la relevantele lucruri mici, tandru-ironic uneori, acid alteori, interesat de întâmplările vieţii cotidiene şi subtil în abordarea lor, păstrându-şi, chiar şi în ultimii ani, simţul umorului. N-am cum să uit cum ne îndemna părintesc şmechereşte să bem câte un pahar de Campari (poate primul din viaţa noastră) la cocktailurile care urmau proiecţiilor de film oferite de Biblioteca Italiană, unde ne lua cu clasa când era invitat să conferenţieze. Era la sfârşitul anilor ’70.
La mijlocul anilor ’80, pe când împărţeam cu alţi trei dragi filmologi – Aura Puran, Georgeta Davidescu şi Mihai Tolu (şi el plecat dintre noi) – un minuscul birou al Arhivei Naţionale de Filme de pe Bulevard, la nici 100 de metri de podul Hasdeu, profesorul Potra era unul dintre musafirii noştri obişnuiţi. Durata vizitelor depindea de… Freia. Dacă îl aştepta în maşină, atunci trebuia să ne mulţumim doar cu vreo 10 minute de conversaţie în care italieniştii – Aura şi Potra – străluceau. Rar însă îl întâlneam la premiere… la teatru sau, lunea, la film. El mi-a făcut cunoştinţă cu Umberto Eco, idolul meu… structuralist.
De mare folos – zic şi eu – le-ar fi şi celor care scriu azi teatru, iată, câteva rînduri: „(…) în dreapta sa strădanie de respingere şi depăşire a simplei reproduceri mecanice, netransfigurate, a realităţii, – poetul dramatic tinde să-şi ferească pricipalul mijloc de comunicare şi de expresie (cuvântul, dialogul, limba) de primejdiile, de capcanele naturalismului. De aceea, oricât de fireşti, de organice, ni s-ar părea anumite replici de teatru, ele nu vor fi niciodată fruste transcrieri ale unor discuţii sau conversaţii purtate în viaţă şi în piaţă. Problematica aceasta se împlântă în însuşi miezul condiţiei artistice a teatrului (text şi spectacol). Unde să se manifeste, decisive, puterea de creaţie, fantezia, talentul, capacitatea de invenţie poetică a unui autor, dacă nu în însăşi ţesătura limbii sale scris/vorbite? Mai mult, tocmai pe acest teren se deosebesc imediat autorii autentici de diletanţi şi de impostori. Cei dintâi scriu (şi propun rostirii scenice) o limbă ce pare doar ca în viaţă: plină de sucuri şi de sonuri ale colocviilor de pe stradă (sau din uzine, de pe ogoare, din saloane etc. etc.), dar nicicând identică, aidoma lor. Totdeauna, în schimb, o limbă recreată, originală, individualizată, proaspătă, a autorului (uneori, chiar şi numai a piesei în cauză), semn fundamental de creativitate, garanţie de valoare artistică.” Am citat dintr-un articol publicat în iulie 1979 şi inspirat de o observaţie făcută de Dario Fo la cea de a II-a întâlnire internaţională a traducătorilor de teatru italian, la care Florian Potra participase în luna mai, la Roma. Acest articol, pe care autorul l-a inclus în volumul Reconstruiri (Ed. Eminescu, 1981), continuă: „Avem o probă admirabilă a acestei afirmaţii în opera (teatrală) a lui Caragiale. Limbajul personajelor din O scrisoare pierdută ori din D-ale carnavalului, de pildă, nu este acela din natură, cum se mai învaţă încă în licee, al lui Trahanache şi al lui Pristanda, al lui Nae Girimea şi al Miţei Baston, ci reprezintă o perfectă invenţie a genialului comediograf (mai trebuie să subliniez: invenţie nu în sens de născocire arbitrară, ci în sens de rod al meditaţiei şi al fanteziei creatoare?). Bineînţeles, absorbind – prin filtre selective – tot ceea ce vorbirea lumii observate are mai colorat, mai pitoresc, dar şi mai expresiv din punct de vedere al gândirii, al unei mentalităţi caracteristice.” Actualitatea unui clasic. Activitatea lui a fost distinsă cu Ordinul Meritul Republicii Italiei (în 1978 şi în 1995), Premiul şi Medalia pentru cel mai bun traducător de teatru italian, acordat de Institutul Italian al Dramei (în 1979), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea în limba italiană a lui Mateiu Caragiale (1980), Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România în 1975 şi 1984, iar în 1996 Premiul UCIN pentru Opera omnia. De două ori a primit Premiul Academiei Române: în 1981 şi în 1983.
Frumoasa Freia. Zeiţa. Pe care Florian Potra o iubea atât de mult, încât, pentru confortul ei, îşi modificase interiorul Daciei. Înaltă, zveltă, putea cuceri inima oricui. Pot spune că atunci când ne întâlneam, rar, ce-i drept, mă trata cu prietenie. Imposibil să nu o admiri. Profesorul a fost devastat când Freia, rasă pură de dog german albastru, a murit intoxicată cu warfarină, otrava care se punea în parcuri, în anii ’80, împotriva rozătoarelor.
Print