Un om bogat în iubire – Florian Potra

Vorbesc pe Facebook cu studenţii mei. Multora dintre ei tot studenţi le spun, deşi sunt ani buni de când au terminat facultatea. Îmi sunt dragi şi mă bucur şi pentru cel mai mic succes al lor. E o zi de vacanţă în care, nu ştiu de ce, mă simt ca în studenţie. Şi, inevitabil, gândul se-ntoarce la câţiva dintre profesorii pe care nu-i mai pot vedea… Şi mi-e tare dor de Michaela Tonitza-Iordache, de Ileana Berlogea, de George Littera… Şi de Florian Potra.

Mi-e şi azi la fel de viu în memorie momentul în care am înţeles că profesorul nostru de filmologie este un pasionat de teatru. Era la primul curs din anul al III-lea. Dar nu a început prin a ne vorbi despre film, ci despre… teatrul radiofonic. Eram nouă studenţi – cu o prezenţă de 100% – cu ochii aţintiţi la spectaculosul critic de film pe care îl admiram şi datorită serilor de miercuri, când prezenta, alternativ cu Ecaterina Oproiu, filmul de la Telecinemateca… Avea un discurs cuceritor: gesticula, cu eleganţa scrimerului de performanţă (fusese, câţiva ani, chiar căpitanul echipei naţionale de scrimă), doar atât cât să-ţi capteze privirea, nu abuza de accentul italienesc, dar îl păstra ca marcă a filiaţiei culturale pe care şi-o asumase, ştia să „joace“  – era şi un excelent actor, se vedea că îi place dialogul cu aparatul de filmat (şi chiar cocheta cu filmul apărând în câte un rol episodic) –, astfel că spusele lui căpătau culoare şi volum. Teatrului radiofonic i-a declarat Florian Potra dragoste, invitându-ne să ascultăm. Iubea, cum altfel?, opera. Şi, mai ales, pe italieni. Dar ne-a mărturisit că opera o ascultă, că spectacolul de operă nu îi place şi refuză să privească muzica pe scenă. Ştia să se facă ascultat, pentru că, poate, cea mai mare mare parte a timpului şi-a petrecut-o ascultând.

În vremea aceea, profesorul Potra avea în jur de 50 de ani, dar, apropiaţi fiind de el, nu îi socoteam vârsta. S-a născut pe 3 martie 1925 la Timişoara şi a murit la Bucureşti, în 1997, pe 6 mai. A studiat Literele la cea mai mare universitate din Italia, fondată în 1303, La Sapienza din Roma, unde şi-a luat licenţa (magna cum laude) în 1948. Până când a venit, în 1971, la catedră, Florian Potra a fost cercetător la Academia Română, redactor de editură, redactor la revista Teatrul, redactor şi secretar general de redacţie la Secolul 20, secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti, inspector principal (funcţia de consilier de astăzi) la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi la Centrul Naţional al Cinematografiei. Ca om de presă, îşi manifesta îngrijorarea faţă de răul care abia mijea: „Au dreptate cercetătorii care se ocupă de mass-media când reţin – printre cele mai caracteristice fenomene ale vieţii noastre – graba contemporanilor în asimilarea de informaţii, tendinţa lor de a consuma chiar şi operele de artă (sau pretinsele opere de artă) cu viteza parcurgerii unor ştiri de jurnal sau telejurnal. Nu avem timp, par a ne reaminti mereu aceşti contemporani, aşa că daţi-ne totul pe scurt, concentrat, esenţializat (digest, indigest?) şi, dacă se poate (se poate!), într-un mod agreabil, drăguţ, în orice caz nu grav (scuzaţi că am folosit adjectivul!). Multor redactori (în presa cotidiană, săptămânală şi lunară) le convine o asemenea situaţie, ei trag spuza ritmurilor vertiginoase pe turta comodităţii sau a golurilor lor culturale. Şi ce fac? Fac să se confunde promptitudinea, concizia, esenţialitatea în servirea publicului, cu precaritatea propriei lor informaţii, cu progresiva lor lipsă de cunoştinţe“. Iată, aşadar, că această temă era de maximă actualitate şi în 1979, când Potra a scris articolul Gazetărie şi cultură, cuprins apoi în volumul Reconstruiri, publicat în 1981 la Editura Eminescu. Florian Potra, gazetar, dramaturg, teatrolog şi filmolog şi excelent traducător, a scris mii şi mii de pagini. A debutat în revista Teatrul cu piesa În noaptea asta nu doarme nimeni, iar primul volum, Experienţă şi speranţă. Ecran Românesc a apărut în 1968. I-au urmat: O voce din off. Teme cinematografice (1973), Voci şi vocaţii cinematografice. Naţional şi universal în arta filmului (1973), Profesiune: filmul. Incursiune în timpul şi spaţiul cinematografului românesc (1978), Reconstruiri. Scrieri de critică teatrală (1981), Aurul filmului. Opere evocând trecutul (1984) şi Aurul filmului. Opere evocând prezentul (1987). Lista de titluri traduse din italiană şi în italiană este însă impresionantă. A tradus Goldoni, Pirandello, Giuseppe Dessi, dar şi Guido Aristarco sau Antonio Gramsci despre care ne vorbea la şcoală şi pe care cam trebuia să-i ştim. Italienilor le-a dăruit Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Marin Sorescu …

Profesorul Potra îşi iubea studenţii şi avea şi generozitatea să-i trateze ca pe colegii lui de breaslă. Noi îl iubeam pe dom’ profesor, eram tare mândri când ne scotea în lume, mai ales la Biblioteca italiană, şi ne străduiam să-i fim parteneri de discuţie adevăraţi. Iar el se purta de parcă noi chiar reuşeam. Ştiu că mulţi îi reproşează şi acum „marxismul“. Aceştia sunt, din păcate pentru ei, incapabil să mai spună şi altceva. Florian Potra era un om bogat în iubire. Pe această capacitate de a iubi s-a construit şi impresionanta lui statură culturală. Pentru el, cei lângă care rămânea însemnau, fiecare, câte o poveste. O astfel de poveste, în numărul viitor al revistei noastre: Freia.