Scriam de curând despre un spectacol-examen, susţinut la Sala „Ion Cojar” a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, montat de regizoarea în devenire Catinca Drăgănescu, cu masteranzi care aprofundează studiul actoriei. Săptămâna aceasta, o surpriză plăcută a venit din partea altui grup de tineri absolvenţi ai UNATC, la clasa profesorului de actorie Mircea Rusu. O surpriză plăcută din două puncte de vedere: în primul rând, pentru că este vorba despre actori care au potenţialul de a deveni profesionişti şi, în al doilea rând, fiindcă au şansa de a juca, cel puţin câteva reprezentaţii, la Sala Atelier a Naţionalului bucureştean.
„Biloxi Blues”, cunoscuta piesă a americanului Neil Simon, s-a montat de câteva ori în teatrele din România. Cel mai recent termen de comparaţie este, probabil, producţia lui Ovidiu Caiţa de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, care a obţinut Premiul Special al juriului la ediţia de anul trecut a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea. Acolo, lucrând cu o echipă de tineri talentaţi, din care făcea parte experimentatul Richard Balint, regizorul a ales să scoată în free poker games online relief absurdul lumii cazone, cruzimea şi dezumanizarea survenite în urma iniţierii în ordinea cazonă a lucrurilor, ca să spunem aşa. În spectacolul pe care l-a adus la TNB, Mircea Rusu, în calitate de profesor-regizor, a preferat să accentueze latura pur omenească, infuzată de comic, a secvenţei milităreşti închipuite, cu nuanţe amare, de autorul piesei, punând în lumină tipicurile unei vârste a începuturilor, al vremii încercărilor, al iniţierii nu atât în absurdul cazon, cât, mai degrabă, în cruzimea şi caraghioslâcurile vieţii.
Mizând exclusiv pe jocul actorilor, într-un spaţiu cu câteva obiecte ce sugerează o călătorie cu trenul şi apoi o cazarmă (cufere de răcani, câteva piese primitive de veselă şi câteva pături milităreşti), spectacolul le oferă studenţilor partituri generoase, iar ei se achită de ele cu entuziasm şi cu vizibilă emoţie, de la primele replici, schimbate în trenul ce-i duce pe recruţi la baza de antrenament din Biloxi, la ultimele, în care naratorul-personaj ne spune succint încotro s-au îndreptat, după episodul din armată, destinele protagoniştilor. Grobieni, cu gândul la sexualitatea nedescoperită, ce rămâne un ideal, infantili şi înduioşători, vulnerabili şi naivi, visând, fiecare, la altă glorie, recruţii funcţionează ca o entitate în formare. Apartenenţa la grup nu le şterge individualitatea – scopul principal al antrenamentului militar sau al sergentului Toomey, personaj pe care-l construişte, cu o doză de imprevizibil, Daniel Hara -, iar regizorul are grijă să-l aducă pe fiecare în lumina reflectorului şi să-i dea spectatorului câteva indicii relevante, nici prea multe, dar nici prea puţine. Şi timizii Epstein sau Jerome, şi infantil agresivul Wykowski, de exemplu, se arată în spirit înduioşător de adolescentin, dar şi în spiritul prejudecăţilor ce-i definesc, în ciuda vârstei fragede, conturaţi în primul rând de idealurile care îi animă.
Aproape două ore, cât durează spectacolului, am studiat reacţiile spectatorilor care au umplu, sâmbătă seara, jumătate din Sala Atelier. Atenţi, amuzaţi, prinşi în mrejele poveştii şi, la sfârşit, neaşteptat de generoşi în aplauze. Includerea acestei producţii promiţătoare în cadrul programului TNB „Uşi deschise pentru toţi”, care-şi propune să sprijine ieşirea la rampă a artiştilor tineri sau foarte tineri, este un semn de normalitate. De altfel, fiecare şansă acordată actorilor abia ieşiti de pe băncile facultăţii este un astfel de semn. Cu cât mai multe sunt acestea, cu atât mai aproape este drumul spre normalitate.
Print