Shakespeare este mai mare decât locuri comune ca „a fi sau a nu fi” sau „restul e tăcere” folosite ca sloganuri pentru a promova cursuri de dezvoltare personală pentru corporatişti. Shakespeare este mai mare decât reclama la energizant în care apare imaginea marelui Will căutând inspiraţie şi găsind-o în Red Bull care îţi dă aripi. Shakespeare este o sursă inepuizabilă de valoare: din care unele companii trag seva unui brand şi găsesc o cheie către suces, indiferent că eşti o companie care vinde energizant sau The Royal Shakespeare Company, mereu vor exista publicuri care să vrea să vadă, să cumpere, să guste tot ce are legătură cu William Shakespeare, poetul naţional al Angliei.
Shakespeare este relevant istoric pentru publicul englez, iar ceea ce îşi propune The Royal Shakespeare Company de când a sosit la conducere directorul artistic Michael Boyd este întru îndeplinirea acestui fapt: să arate istoria aşa cum a fost ea rescrisă de marele Will. Atenţie la cuvânt, la modul în care actorul dăruieşte versul rostit, urmărirea fidelă a firului poveştii aşa cum a fost scris acum 400 de ani, scenă după scenă, act după act. The Royal Shakespeare Company este una dintre cele mai valoroase companii de teatru din lume care produce Shakespeare, are sediul în Stratford-upon-Avon, dar în fiecare an, în aproprierea Crăciunului îşi mută casa în Barbican, un spaţiu labirintic, destinat artelor şi puternic susţinut de Primăria Londrei.
Tocmai ce se încheiase isteria Benedict Cumberbatch care a strâns în faţa Barbicanului mii de fani hotărâţi să prindă un bilet. De când s-au pus în vânzare, biletele la „Hamlet” s-au dat într-o clipă. Nu-i de mirare că fanii au aşteaptat în saci de dormit de la ora 4 dimineaţa pentru a putea fi printre primii în coada cât o stradă care aşteaptă vânzarea biletelor de o zi. Căci aici, oile se cam numără, orice bilet al cărui propietar nu şi-a onorat angajamentul este vândut la preţ redus.
Shakespeare este o cheie către suces, spuneam la început. Diferit este modul în care ştii să foloseşti această resursă. Ei bine, producătoarea spectacolului „Hamlet”, în regia lui Lyndsey Turner, a ştiut să speculeze succesul internaţional pe care actorul îl datorează serialulul difuzat de BBC, Sherlock Holmes. „De ce”-ul din spatele acestei montări este o altă poveste şi se află departe de scopul unei companii ca Royal Shakespeare Company. Dar publicul a umplut sala ochi în condiţiile în care un bilet la balcon sare de 50 de lire.
„Hamlet”-ul lui Lyndsey Turner nu aduce nimic nou în ceea ce priveşte concepţia regizorală. Nici măcar fantoma nu impresionează: fantoma regelui este prezentată în carne şi haine de căpitan, murdare de mucegai, căci bătrânul tocmai s-a întors din morţi. Acţiunea se petrece jumătate în sânul unei familii regale din ziua de astăzi, jumătate printre ruinele unui câmp de luptă: scenografia arată living-ul unei familii bogate, pe pereţii căruia atârnă greu portrete ale strămoşilor cu sânge albastru. După ce sunt trimise scrisori şi regele află despre război, deus ex machina, o ploaie de bitum începe şi transformă living-ul într-un câmp de luptă patrulat de ceata de servitori de partea regelui şi de echipa de rebeli aliaţi lui Laertes. Frumoase sunt trimiterile la o copilărie pe care Hamlet şi Ofelia par să o fi trăit împreună: construiesc o casă de păpuşi, Hamlet poartă costumul unui soldăţel de plumb, care, cu mişcări mecanice, îl ucide pe Polonius. Nici actoriceşte opţiunea regizorală nu iese din tipar, chiar dacă actorii îşi fac treaba impecabil – mai ales Ciran Hinds în rolul lui Claudius: un Claudius machiavelic, fără urme de regret. Un Laertes emfatic, prea emfatic pentru că face echipă cu prinţul de gheaţă, în privirea căruia vezi ceţurile Nordului unde a studiat. Un Polonius prea slab pentru a ține piept ironiilor prinţului. Ofelia este clişeistic nebună, regina e îndoită între doi bărbaţi, groparul – isteţ. Meritul acestui Shakespeare este de a-l fi adus în faţa publicului de teatru pe mult aplaudatul Benedict Cumberbatch, care, aşa cum am menţionat anterior, îi dăruieşte prinţului Danemarcei mister, un aer filosofic, dar nu reuşeşte să elucideze misterul unui Hamlet care să rămână în istorie.
La câteva săptămâni după trei luni de stat la coada de bilete pentru „Hamlet”, Barbican anunţă că va găzdui o altă nebunie: The Royal Shakespeare Company. Stagiunea susţinută de The Royal Shakespeare Company în Londra s-a numit „King and Country”, face parte din strategia managerială a aceluiaşi Michael Boyd de a monta toate dramele istorice shakespeariene şi începe cu cea de-a doua tetralogie shakespeariană: Richard al II-lea, Henric al IV – partea I şi partea a II-a şi Henric al V-lea.
„Henric al IV-lea” îl prezintă pe proaspăt înscăunatul rege încercând să înăbuşe războaiele civile care bântuie ţara: foşti aliaţi se întorc împotriva regelui, care înainte de a deveni rege prin complot şi urzeli nu tocmai creştine le-a promis marea cu sarea. Mâhnirea regelui este şi mai mare: prinţul Harry copilăreşte alături de o ceată de nelegiuiţi, jucându-se de a raţele şi vânătorii în Eastcheap. Montarea nu prezintă o abordare extraordinară din punct de vedere regizoral – costumele respectă vestimentaţia de secol XV, scenografia te trimite direct la curtea regelui. Impresionează prin simplitate şi bun gust sau, ca la clasici: bun simţ. Scenografic, tronul şi coroana sunt două elemente care apar în toate cele trei montări. În prima parte, scena este stăpânită de un tron masiv. Acelaşi tron va fi purtat de-a lungul celor trei spectacole: Henric al IV-lea, prima parte, Henric al IV-lea, a doua parte şi Henric V. Coroana stă pe fruntea regelui Henric în prima parte, este dată din mână în mână în a doua parte – când prinţul Harry încă oscilează între maturitate şi adolescenţă, iar regele este bolnav şi neputincios, pentru a străluci pe fruntea lui Henric al V-lea. Restul este magie. Obiectele de decor vin şi pleacă cu supleţe. Schimbarea de loc şi timp este sugerată prin tehnica de lumini. Acum suntem la curtea regelui, înconjuraţi de paji şi armată, în următorul moment suntem la hanul în care prinţul Hal (aşa cum îl alintă Falstaff) şi bătrânul său prieten Falstaff îşi petrec zilele: un han elisabetan de-a dreptul cu o hangiţă guralivă care îşi poartă nurii într-un corset strâns. Apoi suntem purtaţi pe câmpul de luptă dintre rebeli şi armata regelui, când prinţul Hal îl ucide pe impulsivul Hotspur. Într-adevăr, o bucată din istoria Angliei vopsită în culori de mijloc de secol XV. Convenţia teatrală în care este montată te cucereşte, e mimesis, dar dacă tot am venit să vedem o cronică istorică vie, care pe alocuri este greoaie – căci, istoria e istorie, iar versul shakespearian sau proza fac referire la diverse evenimente la zi de atunci, lăsând publicul de azi cu ochii în soare – să ne bucurăm împreună! Aceasta este deviza actorilor, care oscilează între jocul serios şi jocul de-a teatrul – convenţia celui de-al patrulea perete este întreruptă de replicile spuse de actori către public, ca în faţa unui prieten care aşteaptă confesiunea.
Partea a doua se desfăşoară în aceeaşi atmosferă: complot, îndoieli, rebeliune, criză. Scenografia şi costumele sunt păstrate. Calitatea spectacolului constă mai ales în jocul actorilor care îşi nuanţează personajele, lăsând spectatorul să citească trecerea timpului şi să bănuiască deznodământul: regele este din ce în ce mai neputincios, Falstaff din ce în ce mai vorbăreţ şi filosof, iar prinţul Hal se pregăteşte să devină rege.
În „Henric al V-lea”, tronul de fier din prima parte este readus în scenă. Acum este stăpânit de regele Henric al V-lea, care lăsând la o parte tinereţea vulcanică decide să se ridice la rangul său şi să invadeze Franţa în bătălia de la Agincourt, pentru care va rămâne în istoria Angliei, ca un rege viteaz şi bun conducător.
Începtul spectacolului „Henric al V-lea” este dăruit povestitorului care reintroduce publicul în atmosfera celor întâmplate. Povestitorul are aceleaşi haine purtate de micuţul paj pe care prinţul Hal îl dăruise lui Falstaff acum un spectacol.
Henric al V-lea este de departe cel mai spectaculos dintre cele trei: lumini proiectate pe un şir de lanţuri metalice atârnate de tavan creează impresia unei imense Săli a Regelui, bătălia de la Agincourt musteşte de obiecte coborâte în scenă, de efecte speciale de lumini şi sunet. Victoria regelui este cântată live, la flaut şi harpă. Scenele dintre fiica regelui Franţei şi Henric mustesc de umor: nici prinţul, nici prinţesa nu ştiu limba maternă a celuilalt, iar traducerile doicii sunt departe de adevăr – prilej pentru rege să se întoarcă spre confesorul său, publicul, şi să facă diferite aluzii la adresa doicii. Reuşesc să se înţeleagă prin limbajul universal al iubirii, iar prinţesa acceptă să-i fie soţie. Happy end. Până la următoarea tragedie.
Cele patru spectacole ar fi putut foarte bine să se joace de-a lungul unei zile, ca pe vremea lui Pericle, iar momentul Hamlet (doar instantanee cu Benedict Cumberbatch, căci publicul a venit pentru el, nu?) să fie dat între cele patru drame, pentru a ajuta publicul să reziste istoriei. Preţul biletului, da, sare de 50 de lire, la balcon, nu vorbesc de stal, iar sala de aproximativ 1500 de locuri a fost plină la fiecare spectacol. Însă, indiferent că a plătit să-l vadă pe Benedict Cumberbatch în rolul lui Hamlet sau că a investit nişte lire pentru a vedea istoria pe scenă într-un spectacol da grande marca The Royal Shakespeare Company, publicul pleacă acasă mulţumit: jocul actorilor şi tehnica de scenă şi lumini îşi merită banii, chiar dacă pe alocuri nu înţelegi ce-a vrut să spună regizorul…
Interesanta si in acelasi timp absolut necesara hotararea noul director al RSC Michael Boyd, de a pune in scena dramaturgia shakesperiana asa cum ea a fost scrisa in original acum 400 de ani,respectand intacte maiestria si fidelitatea versurilor,costumele si scenografia timpurilor.Numai in acest mod cu o autentica intoarcere in timp se poate savura magia operei lui Shakespeare(aviz indraznet regizorilor care cauta chei moderne de punere in scena a operei shakesperiene, si care sunt ca un traznet per un cer senin de multe ori).Opera universala a lui Shakespeare nu are nevoie de ulterioare interpretari artistice, este ea insasi sinteza frazei:God is alive ,Magic is afoot.Alive is a afoot,Magic never died.
Si pentru ca acest articol aduce in prim plan munca tenace a RSC London de a respecta cat mai fidel opera marelui dramaturg, pot sa spun ca nu demult am ascultat marturia actorului scotian David Tennant care interpretand la RSC, Hamlet, ne dezvaluie un lucru tinut in secret pentru mult timp.Pe scena, craniul bufonului de curte Yorick cu care Hamlet are unul din monologurile cele mai importante apartine pianistului polonez Andrej Tchaikovsky mort in 1982.Acesta din urma, fascinat toata viata de opera lui Shakespeare a lasat ca testament dorinta de a-i fi utilizat craniul pe scena in Hamlet.Isi dorea atat de mult sa fie protagonist in aceasta opera,iar David Tennant dupa 26 de la moartea lui Tchaikovsky i-a indeplinit visul.Piesa s-a jucat cu un craniu uman,iar Yorick a fost veritabil.
Nu înţeleg cum de atâta amar de ani nu realizează nimeni că Horatio este coloana a cincea a norvegului Fortinbras.