Aşa cum în familiile regale titlurile nobiliare sunt urmate de prenume şi atât; aşa cum există Regina Elisabeta sau Prinţul Albert, la fel şi în teatrul românesc este un semn de prestigiu ca un prenume să fie suficient pentru a recunoaşte o personalitate artistică. Dacă la Hollywood există Pacino, De Niro, Spacey şi Nicholson, în mod ciudat nu este suficient să spui Streep, Close şi Kidman. Familiaritatea încărcată de respect din spatele obişnuinţelor autohtone transformă poreclele în renume şi ne face să îi simţim mai aproape, mai ai noştri, mai din familie, pe cei cu adevărat respectaţi. Aşa cum ştim cine e Toma, cine e Amza, cine e Dem, fără niciun dubiu ştim cine e Tamara.
Tamara Buciuceanu este una dintre acele personalităţi puternice care îţi intră în suflet cu un singur rol. Şi apoi te bucură la fiecare întâlnire. Orice revedere este ca o vizită la cineva drag. O cauţi pe scenă şi în filme pentru că ţi se face dor. Tamara Buciuceanu are câte puţin din bunicile noastre, din profesoarele noastre, din acele femei din viaţa noastră de care ne leagă sentimente de dragoste, duioşie şi respect. Este, din fericire, o actriţă pe care încă o cunosc şi nepoţii şi bunicii. Fără nicio exageare, este unul dintre artiştii care aduce familia împreună.
Filonul său comic a devenit recognoscibil pentru o ţară întreagă. Cine nu o cunoaşte drept profesoara Isoscel sau Coana Chiriţa? Freamătul său continuu, ochii săi rotunzi care pulsează permanent – când mari şi miraţi, când aproape închişi în două liniuţe iscoditoare, o agitaţie şugubeaţă şi energică, fac din această femeie solidă şi puternică un ghem de sentimente care se rostogolește peste spectatori. Cu o voce molcomă, caldă şi un duios accent uşor moldovenesc rostogoleşte vorbele într-un ritm care te încântă pe nesimţite. Are harul de a juca în comedie serios, asumat şi cu o precizie de matematică neforţată. Topeşte râsul în lacrimă cu atâta naturaleţe, încât uiţi de ce îţi curge lacrima pe obraz – ştii doar că e caldă şi sinceră.
Stăpâneşte sala cu o mână de fier îmbrăcată în catifea – în spectacolul „Însemnările unui necunoscut” montat de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra în 2011 domina scena într-un rol secundar. Isca hohote de râs cu o seriozitate de sfinx, pentru ca în scena finală, când zâmbetul se iţea deja pe feţele spectatorilor să convertească prin tăcere hazul în fior dramatic de cea mai înaltă temperatură. Apoi câteva cuvinte şi în sală aproape că se materializa tăcerea.
În „Cumetrele” montat la Teatrul Odeon de Petre Bokor, într-o distribuţie numeroasă şi de calitate, reuşea să obţină atenţia publicului printr-un rol aproape mut. Prin câteva cuvinte şi onomatopee capta privirea prin gesturi şi detalii şi avea atâta candoare în bătrâna hachiţoasă ţintuită în scaun cu rotile, încât nu o mai poţi uita. La fel şi în „Nunta mută”, filmul lui Horaţiu Mălăele, la fel şi în „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Câteva cadre, nu mai mult de câteva minute şi personaje care îţi rămân pe retină.
Din cele peste 30 de filme în care a jucat, unul dintre rolurile de referinţă rămâne Aneta Duduleanu în „Cuibul de viespi”, ecranizarea lui Horea Popescu după „Gaiţele” lui Alexandru Kiriţescu. Există multe montări iconice ale acestei piese, multe interpretări de succes. Nici una, însă, nu cred să fie mai aproape de adevărul acestui personaj decât cea a Tamarei Buciuceanu. O bodogăneală perpetuă, o sâcâială fără sfârşit, un fluid dens care umple orice spaţiu rămas gol şi nu lasă nicio secundă netrăită din viaţa interioară a acestei femei devenită prototip în dramaturgia românească. Iar chipul împietrit din final este o mască sub care se vede fibra durerii, purtată de o femeie puternică ce nu se lasă trăită de viaţă, ci se încăpăţânează să o trăiască până în ultima clipă, cu orice preţ. Mândria şi forţa unei matce care refuză faptul că şi-a pierdut stupul.
Şi mai presus de toate rolurile unei cariere de 64 de ani, este, poate, Madam Delcă din „Dimineaţa pierdută” a Gabrielei Adameşteanu, montată de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra în 1986. Într-o distribuţie în care fiecare își avea momentul de strălucire, cu roluri cu adevărat de excepţie, Tamara Buciuceanu, îmbrăcată într-un pardesiu gri, cu bască pe cap, pantofi maro cu toc mic, şosete albe, mănuşi de piele şi o sacoşă de vinilin frământată în mâini, căutând perplexă, cu glas stins şi ochii în lacrimi portofelul pierdut, rămâne imaginea simbol a acestui spectacol intrat în istorie.
Normalitatea nobilă a acestei actriţe mari cu adevărat este copleşitoare. Emoţia întâlnirii cu publicul, recunoştinţa pentru dragostea necondiţionată pe care acesta i-o poartă, sinceritatea în faţa sentimentelor, aşa a ştiut să mulţumească de fiecare dată când a primit recunoaşteri şi premii. Iar refrenul frumos şi trist pe care alege să îl spună cald stârnind lacrimi sună ca un rămas-bun pe care nu dorim să ni-l luăm niciodată: „Şi când nu veţi mirosi flori de câmp pe scenă seara, poate vă veţi întreba atunci unde-o fi plecat Tamara”. Numai că Tamara nu poate pleca niciodată. Pentru că sufletul mare al publicului o păstrează într-o îmbrăţişare strânsă şi devotată, plină de iubire şi respect.