Un spectacol cât un festival… şi ceva în plus

„Sonetele lui Shakespeare” prezentat de Berliner Ensemble, un spectacol de Robert Wilson si Rufus Wainwright. Si mai departe e de prisos orice as scrie în calitate de cronicar dramatic. Nu conteaza nici cât de isteata am fost eu sa înteleg si sa interpretez metaforele din spectacol, nici cât de fin cunoscator al artei actorului ca sa pot aprecia interpretarea, nici cât de perspicace pentru a îmi da cu parerea referitor la regie si nici macar ce ureche muzicala posed pentru a descrie si încadra muzica în stiluri si perioade. E mai cinstit sa scriu din perspectiva spectatorului care s-a bucurat si care la o saptamâna de la eveniment se afla, înca, în starea de gratie dobândita.

La început am admirat tehnica uluitoare a actorilor, machiajul impecabil, costumele atât de detaliate si rafinate, stilul de joc brechtian, umorul si imaginatia regizorului, virtuozitatea muzicienilor, scenotehnica impresionanta, în fine: rational, fara entuziasme puerile si cu aparatul critic treaz ma lasam încântata de mijloace si apreciam partile componente fara a fi emotionata nici macar intelectual de întreg. Dar asta nu a tinut mult. Nu stiu cum, stiu în schimb exact când si de ce, m-am trezit cu lacrimi în ochi. Dupa doua Sonetul 10 a urmat Sonetul 20 si deja nu mai raspundeam de ce se întâmpla cu emotiile mele; luciditatea acra se estompa, contemplarea rece se topea la caldura muzicii si a interpretarii fara repros. Începea magia. Si dupa preaplinul de imagini, lumini, muzica, miscare si vorbe frumoase, Bufonul – o batrânica simpatica, luminoasa, jucausa, nevinovata, cu ochi blânzi si zâmbet cald se aseaza pe o banca, pe o scena mare si goala, într-un spot de lumina si ne spune: „Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,/ esti mai bogat de le vei dobândi?/ Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,/ dar ea a te este de când o stii/ De dragul meu daca-mi primesti iubirea/ si-o cheltui, nu te voi fi blestemat/ si totusi te blestem, de-i iei sclipirea/ fara sa ti-o doresti cu-adevarat!/ Iubit tâlhar, tu, hotul de miresme,/ te iert când saracia mea o furi,/ iubirii-i ierti faradelegea lesne/ mai greu faradelegile le-nduri./ O, desfrânat ce schimbi în bine raul,/ nu-mi fi dusman, chiar daca-mi esti calaul.” Creste muzica, apar personaje în penumbra, ea ramâne mica si frumoasa, iar sala a uitat sa respire.

Asa se face teatru la Berliner Ensemble. Mai în gluma, mai în serios, ne întrebam la pauza „ce manânca oamenii astia de sunt asa de talentati”. Am comentat despre tehnica de scena, despre detaliile uluitoare din joc si regie, de amanuntele evidente. Dar nimeni nu îndraznea sa vorbeasca despre miracolul emotiei pe care eu una nu am mai întâlnit-o pâna acum. La spectacolele la care sunt obisnuita sa ma emotionez exista o poveste, personaje cu care empatizezi, actori care au de jucat o stare. În teatrul de tip stanislavskian nu mai pot avea multe surprize în ceea ce priveste motivele emotiei. Dar când parca din nimic, din emotie estetica simti cum îti dau lacrimile taci si te bucuri.

Restul spectacolului a continuat în aceiasi nota – imagini si sentimente amestecate cu un regal intelectual. La un moment dat nu mai conta ce se spune pe scena – am renuntat sa mai urmaresc supratitrarea – pentru ca intrasem în conventie si rezonam cu acest sentiment nou si revigorant. Am înteles de ce Brecht e Stanislavski si ceva în plus. E urmatorul nivel de teatru la care nu e usor sa accezi. Distantarea nu e deloc didactica si seaca, jocul la persoana a treia poate transmite mai multa emotie decât realismul cu care noi suntem atât de obisnuiti. E nevoie doar de actori pur sânge, de un regizor ca Robert Wilson si un compozitor ca Rufus Wainwright.

La final s-a aplaudat aproape un sfert de ora. În picioare. Cu ovatii. Îmi ardeau palmele si aproape am ragusit. Dar cât de frumos a fost! E minunat sa poti aplauda din tot sufletul pentru un act artistic. Avem nevoie din când în când de rasfat teatral. Cu starea de la un asemenea spectacol poti trai fericit un an.

Macar pentru acesta întâlnire de neuitat si trebuie apreciat Emil Boroghina pentru ca s-a luptat cu morile de vânt si continua sa o faca.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.