Trăim vieţi de împrumut. Sau, în cel mai bun caz, cumpărate în rate din hypermarketuri. Ne prefacem că suntem bine şi fericiţi când umplem coşurile până la refuz şi apoi încărcăm pungile în portbagajul abia încăpător al maşinii noastre luate în leasing. Descărcăm apoi plasele şi urcăm în casa noastră cu living şi curte cu gazon. Şi aranjam produsele în frigiderul cât tot peretele. Şi vai, ce am mai obosit. Şi mai avem de crescut şi un copil şi mai trebuie să şi socializăm şi dimineaţa iar intrăm în cubuleţul nostru din clădirea de sticlă şi aluminiu cu lifturi silențioase și cu muzică în surdină. Dar suntem împliniţi, nu? Asta ne-am dorit. Asta s-a dorit pentru noi. Asta e de dorit, într-adevăr. O viaţă bine organizată, bogată, cu răstimpuri bine calculate în care să rupi monotonia cu o vacanţă cumpărată pe net într-o destinaţie exotică. Curat şi Corect. Cam aceasta pare deviza unei vieţi ok.
„Plastic” de Marius von Mayenburg spune povestea unei familii perfect împlinite şi disfuncţionale care are nevoie de apariţia aproape meteorică a unei femei de serviciu pentru a putea să îşi pună pe tapet frustrările nevorbite cărora le dă glas un artist picat cam ca din lună în existenţa lor temperat-plicticoasă. Spectacolul regizat de Theodor-Cristian Popescu la ArCuB vorbeşte destul de schematic despre aceste sentimente date pe mute care se luptă pentru dreptul lor la viaţă şi eşuează lamentabil, pentru că nu îşi găsesc limbajul propriu. Pe cât de subtilă este ideea spectacolului, pe atât de plicticos şi tern este parcursul scenic. Decorul semnat de Velica Panduru împreună cu light-designul creat de Alexandros Raptis ne aduc în faţă un spaţiu septic, neutru şi steril, în perfectă consonanţă cu vidul emoţional în care Ulrike şi Michael îşi cresc copilul de 12 ani şi încearcă să convieţuiască după toate normele high-class-ului de secol XXI. Păcat, doar, că toată spectaculozitatea se rezumă la spaţiu. Ritmul de metronom încăpăţânat în care sunt spuse mai toate replicile, atmosfera dezlânată şi lungimile resimţite din plin fac ca experiena vizionării să devină obositoare. Două ore şi jumătate pe care le simţi cum trec în relanti, mai greu şi mai greu cu fiecare replică. Acţiunea nu are nimic bombastic, iar felul în care se filosofează despre subiecte domestice, cu importanţa unui discurs academic este nu doar ridicol, dar şi redundant. O disertaţie lungă cât o scenă plicticoasă despre transpiraţia femeii de serviciu sau o dezbatere pe larg a inoportunităţii lăsării la vedere a banilor în casă sunt la fel de lipsite de sens pe cât sună. În spatele micilor supărări deranjante mocnesc reproşuri serioase şi o stare conflictuală alimentată de frustrări vechi, dar asta e doar la nivel declartiv. În fapt, însă, pe scenă domneşte o oboseală bolnăvicioasă – corpuri lipsite de tensiune care sunt într-o mişcare scenică ridicolă nu o singură dată – soţia care merge în cerc doar pentru a asigura energia conflictului nu e deloc cea mai fericită alegere.
Nu există un început şi un sfârşit al acestui spectacol. Se porneşte ex-abrupto şi se termină la fel. Un deznodământ venit de nicăieri care tinde spre nicăieri. O ramă de artă în artă cu potenţial, enunţată numai şi pierdută undeva la mijlocul interpretării. Singura surpriză din spectacol este legată tot de spaţiu – momentul în care începe să curgă o apă murdară pe perţii imaculaţi pare a fi declanşatorul unui ritm ceva mai susţinut. Dar, din păcate, în afară de faptul că Jessica are ce face în scenă câteva minute, nici acest artificu nu aduce mare lucru.
Actorii par stingheri în această lume la fel de artificial-artistică precum numele spectacolului. Bogdan Dumitrache are în primul rând o problemă de emisie vocală. Mai toate finalurile de frază se pierd într-o şoaptă greu descifrabilă şi jumătate din ceea ce spune este neinteligibil. Toată atitudinea sa, postura, mersul, relaţia cu partenerii sunt tributare unui minimalism naturalist cu foarte puţine virtuţi artistice pentru scenă. Cristina Toma încearcă să intre în relaţie şi să construiască mai multe nivele de comunicare, însă modalitatea de expresie monocordă şi tonul recurent al fiecărei replici o împiedică să creeze un personaj total verosimil. Istvan Teglas este singurul care creează o compoziţie de personaj şi îl face pe Haulupa interesant de privit în toată disertaţia lui energică. Articulat, cu carismă şi spirit ludic, animă puţin această interpretare plastifiată a partenerilor săi. Ciprian Nicula nu surprinde cu nimic faţă de alte roluri pe care le interpretează. Îşi foloseşte aceleaşi mijloace, cu efect mai puţin pregnant, însă. Nu îl poţi crede că are 12 ani, deşi candoarea şi micile sale ezitări calculate construiesc tehnic premisele juste. Ioana Mărcoiu are un firesc pe post de contrapunct binevenit. Are un gând care îi conduce acţiunile şi îşi ascultă partenerii, iar beneficiul unei interpretări bine ponderate este exponenţial în economia acestui spectacol.
„Plastic” ar fi putut fi o radiografie a vieţilor noastre antropomorfe. Din păcate, enunţarea artstică a unui deziderat nu este suficientă. Mai e nevoie şi de modalitatea optimă de a spune o poveste care să conţină adevărul de viaţă. Dacă acea componentă esenţială lipseşte – spectacolul – intenţiile bune se transformă în părerea de rău a unui „ce ar fi fost dacă…”
ArCuB
„Plastic” de Marius von Mayenburg
Traducerea Elise Wilk
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Velica Panduru
Muzica: Lucian Ban
Light-design: Alexandros Raptis
Video și graphic design: Ioana Bodale
Distribuția: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu
Print