Un teatru al cunoașterii interioare

Împreună cu George Banu, la lansarea volumului „Scena modernă”, în cadrul ediției din 2014 a Festivalului Național de Teatru; FOTO Mihaela Marin

„Mâna asta, cu degetele ăstea cinci, sunt eu sau este ea?”

Nichita Stănescu

În occidentul creştin, crucea este reprezentată simplu, sobru, avându-l răstignit pe Hristos. Pentru ortodocşi, crucea este deseori împodobită, iar Iisus mai mereu absent. O cruce a faptelor şi a suferinţelor, pe de o parte, şi, de cealaltă parte, o cruce a Învierii şi a Bunei Vestiri. O dramaturgie a pătimirilor omeneşti – pentru apuseni, în contrapunct cu saltul făcut spre mântuire al răsăritenilor. Asumarea propriei istorii în care Învierea este o dezlegare a poveştii umane, în opoziţie cu eschivarea confruntării cu istoria. Faptă în Occident, preînchipuire în Orient. Exterioritate – interioritate.

Vâltoarea risipei

Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine, nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate, şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. „Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi.

Scriu pentru a mă citi cineva.

„Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele, unealta acestei lumi”

Vocaţia de farsor o aflăm încă din primul act teatral, atunci când Adam s-a ascuns sub o tufă de prezenţa atotvăzătoare a lui Dumnezeu. Creatorul, spunând despre sine că este Cel Care Este, a primit replica omului-actor: Eu sunt cel care nu sunt! Teatrul este o ceartă?… Dialogul relatat este şi expresia primei libertăţi pe care omul a ţinut să şi-o declare, cea faţă de Dumnezeu, şi are valoare de act creator în sine, îndreptăţindu-ne să vedem în el începutul artei – în urma unei despărţiri. De atunci, Dumnezeu a comunicat o vreme prin scris, insuflând Sfintele Scripturi. Prin scris se comunică doar când distanţa separă, cu cel apropiat comunici nemijlocit. Continuând să prefere stilul epistolar, omul a umplut bibliotecile cu uriaşa sa corespondenţă. Cu fiecare ficţiune nou creată sporeşte sminteala lumii, vrând parcă să acopere adevărul că inspiraţia sa e de fapt taina comuniunii divino-umane. Fiindcă Dumnezeu nu ne seamănă, a făcut cu discreţie ca despărţirea să nu fi fost totală şi nicidecum definitivă, menţinând interiorităţi reciproce cu noi, chiar şi în situaţia în care omul-scriitor face din Cuvânt (unul dintre numele lui Dumnezeu) unealta îngâmfării sale.

Mântuitorul nu a scris decât pe nisip

Viaţa cere uitare. Ca să ne aducem aminte, trebuie ca înainte să fi uitat. Forţa a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcţionează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea creşte şi-ţi va reaminti durerea. De aceea, repovestim aceleaşi poveşti. Dar şi pentru că nu le înţelegem. Ceva înţeles nu mai este repetat, odată priceput, cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii îşi face loc adevărul, devenind şi spaţiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent şi, totuşi, uitat.

Poveştile se întâmplă mereu în prezent, pentru că nu s-au întâmplat niciodată, şi asta, pentru ca ele să se poată întâmpla întotdeauna şi oriunde. În poveste totul e real, pentru că totul este inventat. De aici şi neîncrederea. Teatrul este o artă a neîncrederii învinse. De aceea, întâmplările dintr-o sală de teatru stau sub semnul conspiraţiei (conspiraţie înseamnă să respiri acelaşi aer) şi al comuniunii, al companiei (companie înseamnă să mănânci aceeaşi pâine), transfigurarea textului dramatic în spectacol împlinindu-se prin energia degajată de repetiţii.

Cum pe scenă par a fi spuse poveştile altora, spectatorul s-a retras la locul său. A luat distanţă, pentru că apropierea maximă anulează vederea, iar în teatru a vedea e cel mai important – ochii sunt mai încrezători decât urechile. Imaginile au puterea de a-l lua în stăpânire pe spectator, şi doar pentru asta a venit la teatru, să se facă părtaş poveştii, căci în afara sălilor de teatru poveştile au fost înlocuite cu istorie, în faţa căreia a abdicat demult.

Experienţa ieşirii din turmă

Omul nu caută în el pentru că este răspândit în exterior. Este risipit în cotidian, vieţuieşte în poveştile altora, nemaiaparţinându-şi. Trăieşte tot mai rar bucuria întâlnirii cu sine, nimic nu-l cheamă înlăuntrul său, totul şi toţi îndemnându-l în afară. El însuşi are senzaţia că sună a gol şi atunci alege gălăgia aglomeraţiei, ajungând un spectator al unei lumi de spectatori. Uită sau nu crede că Dumnezeu l-a făcut cu soluţia în sine şi-atunci o aşteaptă doar din exterior. „Nu mai căutaţi în afară!” – îi strigă necontenit Creatorul, însă vacarmul e asurzitor şi atât de greu este să-ţi acorzi ţie atenţie.

Eu sunt titularul istoriei mele! – îmi spun de fiecare dată când simt cum mă împrăştii aiurea, dincolo de mine. De ce caut soluţii acolo unde nu depind de mine?! – mă cert mereu, în special atunci când ispita de a scrie teatru mă întoarce de la gândul de a scrie roman.

Legea gravităţii interioare

Când doi oameni îşi spun Te iubesc!, aceştia nu fac schimb de informaţii şi nici literatură, ci se împărtăşesc unul de celălalt. Eşecul existenţei e să nu iubeşti în concret. Închiderea în sine duce la sinucidere sufletească. O îmbrăţişare e mai cuprinzătoare decât orice tratat de dragoste, e mai puternică decât orice cuvânt de iubire. Împărtăşirea înseamnă dezlegarea liberă a sinelui către celălalt, trecerea în tine a celuilalt. Oricât de desăvârşit ar fi cuvântul, el nu epuizează realitatea, cu atât mai puţin realitatea dramatică în care tăcerea depăşeşte umbra unui cuvânt nerostit.

Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea, fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc. Nevoia de a mărturisi nu trebuie reprimată. Literatura nu poate fi decât mărturisitoare, pentru că înţelegerea lumii este actul cel mai personal posibil.

Echilibrul dinamic dintre pelerinajul interior şi trăirea în comuniune, dintre regăsirea sinelui şi împărtăşirea lui cu celălalt îmi face sufletul transparent, redându-mă mie şi lumii deopotrivă. Abia atunci când braţele mele întinse ca pe o cruce nevăzută află echilibrul, scriu aşa cum iubesc, fără efort.