Un text contemporan şi un regizor tânăr, blifat!

Maria Seiculescu, Teatrologie, Anul I

România, București, un apartament cu trei camere și o familie cu trei copii. Poate fi 2012? Da, o poveste cât se poate de actuală, pe care Gabriel Pintilei, tânăr actor, regizor, dramaturg, și scenarist, ne-o prezintă prin textul lui, Blifat. Cel ce o aduce pe scena Teatrului Odeon din București este regizorul Alexandru Mihail, iar, la doi ani de la premieră, spectacolul este selectat pentru Festivalul VedeTeatru din Buzău.

O familie prezentată în detaliu. Regizorul accentueză tipul omului contemporan, obiceiurile, modul lui de a percepe viața, bazându-se în primul rând pe lucrul cu actorii. Mama și tata sunt doi părinți care nu-și mai spun de mulți ani lucrurile cu adevărat importante, iar copiii, de la mic la mare, au probleme de personalitate și sunt nemulțumiți de părinți și de familie, deși lipsurile cele mai mari nu sunt cele materiale. Totul se desfășoară într-un spațiu cât se poate de românesc, parcă improvizat, dar nu deranjant. Regizorul împreună cu scenografa (Laura Paraschiv) găsesc o modalitate interesantă de a aduce pe scenă camerele apartamentului: cea a părinților, sufrageria sau camera fetei, camera baieților, bucătăria și baia. Ei delimitează încăperileîn primul rând prin covoare, apoi prin pereții sugerați de cearșafuri – de reținut cum fiecare imprimeu este specific uneia dintre camere – și, de asemenea, prin piesele de mobilier (un televizor în sufragerie, o masă de călcat în camera părinților, un laptop în camera baieților…).

Parcă despărțite de linia unui creion, camerele oferă o coloratură aparte, ce te duce cu gândul la „acasă”. Aici se adaugă personajele care completează tabloul creat prin diversitate și, mai ales, prin faptul că sunt surprinse trasături ale românului de azi. Actorii, prin arta lor, adaugă componenta vie ce duce mai departe acțiunea. Se remarcă în primul rând, copilul, micul actor David Petcu, prin energia, implicarea și luciditatea cu care își dezvoltă personajul. El este cel care încurcă și descurcă totul în această familie. Isteț, cel care știe cel mai bine tot ce mișcă în casă, copilul rămâne poate cel mai puțin uman dintre toate personajele. David conturează cu brio toate aceste trăsături ale personajului, însă, pe alocuri insensibilitatea lui este exagerată.

Se resimte nevoia unui punct culminant mai bine conturat, finalul lungindu-se nejustificat. Dorința fiecărui personaj este de a evada din cercul familiei, acolo unde s-au strâns și clocotesc o serie de probleme, mama are cancer, fata pare a fi lesbiană, băiatul cel mare se droghează, fiecare vorbește la telefon, fiecare vrea să fugă fără să-l asculte pe celălalt. Sugestia evadării există și fără a-i vedea pe rând spunând aproape același lucru, repetitiv, în stop cadru, pentru ca în final, copilul să bifeze inconștient chiar și moartea fratelui. Moment în care, brusc, totul se termină.

Cu bune și cu rele, un spectacol în totalitate românesc de la text până la regie, revigorează  teatrul prin prospețimea tinereții. Blifat este, totuși, un spectacol în care fiecare se poate regăsi măcar într-o ipostază.