Consecvent observației că, cel mai adesea, superlativele relative înșală tocmai din cauza relativității lor specifice, prefer formularea că Un tramvai numit dorință este nu cea mai, ci una dintre cele mai frecvent jucate piese din creația lui Tennessee Williams.
A fost scrisă în 1947, cu doar puțin înainte ca drmaturgul să primească premiul Pullitzer, a fost ecranizată într-un film de referință semnat de Elia Kazan, cu Vivien Leigh în rolul Blanche Du Bois, în 1995 s-a metamorfozat în operă muzicală, creație a compozitorului și dirijorului André Previn. În anul 1965, piesa era montată de Liviu Ciulei într-un spectatcol de referință la „Bulandra”, iar de atunci titlul a revenit cu o consecvenţă remarcabilă în repertoriile feluritelor teatre din România. Se joacă în spectacole calate pe formula clasică, aşa cum stau lucrurile în cel de dată relativ recentă, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, acolo unde regizorul Tom Dugdale a recurs la o soluție originală născută din aliajul dintre stanislavskianism și brechtianism, ori în versiuni concentrate, esențializate, așa cum este cazul remarcabilului spectacol de la unteatru regizat de Andrei și Andreea Grosu, ori cel al montării de la Odeon, regizată de Dinu Cernescu.
O întâmplare fericită a făcut ca zilele trecute să văd Un tramvai numit dorință în două versiuni scenice situate de-a dreptul la antipozi. Dacă la Teatrul Figura Stúdió din Gheorgheni, tânărul regizor Botond Nagy concentrează la maximum textul, recurge la numeroase salto-uri, optează pentru sincretism estetic și realizează un show teatral cu microfoane, coregrafie, muzică, la Metropolis –ul bucureștean, Claudiu Goga optează pentru o formulă de spectacol despre care s-ar putea spune că este creat în dulcele stil clasic.
Numai că limitarea la această formulă expeditivă, la urma urmei cum nu se poate mai comodă și deloc riscantă pentru critic, mi se pare a fi cea mai cruntă nedreptate ce s-ar putea face unei înfăptuiri scenice cu totul remarcabile. Claudiu Goga a citit cu o minuție exemplară textul, a analizat, după metoda stanislavskiană, în profunzime biografiile personajelor, le-a identificat cu rigurozitate momentele critice anterioare, accidentele de parcurs din biografia personală care explică felul în care se comportă acestea îndată după ridicarea, aici simbolică, a cortinei.
Pentru Blanche Du Bois momentul critic înseamnă eșecul căsătoriei cu Allan și de aici acutul, obsesivul sentiment al vinovăției de a fi fost la originea sinuciderii acestuia. Un moment de maximă intensitate din spectacol este acela al Varșovienei, la concretizarea căruia o contribuție importantă îi revine conceptului video creat de Lucian Matei. Pentru Stanley Kowalski, definitorie este dorința de a scăpa de eticheta de polonez, de imigrant. De om sortit marginalității și marginalizării. Poate tocmai aici să se găsească nu numai resorturile psihologice ale atitudinilor sale contradictorii, ale violenței amestecate cu tandrețe, amestec cu care a ajuns să se împace soția sa, Stella, o profesionistă a resemnării, dar și a urii nutrite crescânde față de Blanche, ură decontată prin viol și prin indiferența față de tragedia acesteia. Tragedie al cărei punct terminus înseamnă internarea în clinica de psihiatrie.
Claudiu Goga clarifică, elucidează fiecare secvență a poveștii, nimic nu-i scapă, spectacolul său mi se pare a fi unul de o limpezime absolută. Nimic lăsat la voia întâmplării, nici urmă de fușereală, nici cel mai mic lucru cedat de ce-urilor. Altele decât cele cu valoare estetico-teatrală. Regizorul său are de partea sa o distribuție aproape ideală, cu o Blanche Du Bois de zile mari, căreia îi dă consistență talentul de excepție și forța expresivității artistice a Emiliei Popescu. Ne întâlnim la început cu o Blanche Du Bois încă frumoasă, atrăgătoare, capricioasă, schimbătoare, conștientă de vulnerabilitățile ființei sale, însă incapabilă să le mascheze întru totul. Marcată de sinuciderea lui Allan, veșnic încercată de teama de a nu-i fi aflate secretele. O Blanche Du Bois căreia evoluțiile ulterioare, eșecul planului căsătoriei imaginate drept salvatoare cu Mitch îi sporesc până la dezastru vulnerabilitățile cu caracter clinic. Chipul desfigurat din ultimele secvențe, contrastul dintre acesta și rochia de mireasă, transfomarea ei într-un fel de păpușă vie și caraghioasă, înseamnă nu doar performanțe profesionale, ci lecții de actorie în lege. Excelentă, de asemenea, Mirela Oprișor în Stella.
Cu temerile, cu abandonurile, cu resemnările, cu sinceritățile sale, cu momentele de revoltă și de regăsire a demnității atrofiate de excesul de iubire nutrită pentru vulcanicul, incontrolabilul Stanley Kowalski care, după părerea mea, înseamnă un vârf al carierei de până astăzi a lui Gavril Pătru. Alex Jitea desenează un Mitch vulnerabil, caraghios fără excese, „băiatul lui mămica”, pe mai departe îndrăgostit de Blanche și după ce află tot adevărul despre aceasta, lipsit însă de puterea de a trece peste barierele realității. La urma urmei, la antipozi față de Blanche, care realității i-a preferat iluzia. Natalia Călin (Eunice), Marius Cordoș (Steve), Marius Călugărița (Pablo) contribuie la radiografierea unei lumi aflate la antipozii visului american, mizeră, primară, de periferie, însă în nici un caz defectivă de trăiri, de sentimente, de compasiune, de dorințe, de tot ceea ce înseamnă umanitate. Decorul simplu, un apartament cu tavane joase, sufocante, creat de Ștefan Caragiu, și costumele Liei Dogaru contribuie la reușita unuia dintre cele mai bune spectacole din cariera lui Claudiu Goga.
Teatrul METROPOLIS din Bucureşti
UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ de Tennessee Williams
Traducerea: Antoaneta Ralian
Regia: Claudiu Goga
Scenografia: Ștefan Caragiu
Costumele: Lia Dogaru
Video: Lucian Matei
Cu: Emilia Popescu (Blanche Du Bois), Gavril Pătru (Stanley Kowalski), Mirela Oprișor (Stella), Natalia Călin (Eunice), Marius Cordoș (Steve), Marius Călugărița (Pablo), Alex Jitea (Mitch), Gloria Găitan (Asistenta) Bogdan Ghițulescu (Doctorul)
Data reprezentației: 30 noiembrie 2018
Foto: Dragoș Ivan
Print