„Un tramvai numit dorinţă” sau Despre putere şi seducţie

Spectacolul „Un tramvai numit dorinţă”, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, de la UNTEATRU, a primit premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru în cadrul recent încheiatei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru. Inclusă în secţiunea mult discutată „Teatrul de mâine”, montarea de la UNTEATRU este mai mult decât un spectacol coerent şi bine făcut. Este o formă subtilă de a vorbi „despre” adevăratul teatru independent, este o demonstraţie inteligentă a ideii că marile texte se pot pune în scenă pe orice tip de scenă, este o formă rafinată de „a concura” cu producţii cu bugete mari şi de a ieşi învingător printr-o calitate indiscutabilă.

De când a fost creat, UNTEATRU a mizat exclusiv pe astfel de spectacole de artă, pe texte importante, fără să facă rabat de la calitate pentru o formă de succes trecătoare. Şi a reuşit să-şi creeze şi să-şi fidelizeze un public. Este, poate, unul dintre puţinele locuri din ţară unde se simte gustul experimentului adevărat şi unul dintre puţinele spaţii unde teatrul înseamnă căutare.

Ca să montezi textul lui Tennessee Williams într-un spaţiu de câţiva metri, pe o scenă pe care de-abia încap doi actori în acelaşi timp, o piesă ce presupune schimbări de decor şi împinge prea puţin spre o formă de minimalism de voie sau de nevoie, îţi trebuie, dincolo de curaj, patru actori care să suplinească totul prin energie şi o regie coerentă, un concept extrem de limpede. În spaţiul de la UNTEATRU orice ezitare e greu de acoperit. Şi este nevoie şi de ideea, la fel de limpede, a unui scenograf, care să exploateze la maximum cei câţiva metri pe care-i oferă salonul clădirii vechi, care i-a făcut pe câţiva dintre criticii din străinătate invitaţi în FNT să se întrebe uşor speriaţi la început ce s-ar întâmpla acolo în caz de cutremur. Pe urmă însă spectacolul i-a cucerit şi au uitat…

Reducând totul la intensele legături psihologice dintre cele patru personaje, regia alege un traseu sigur, care are însă meritul de a nu fi deloc lipsit de spectaculos. Spaţiul este exploatat de-a dreptul spectaculos. Montarea se deschide cu o imagine puternică, Blanche într-o rochie de mireasă uriaşă, care îmbracă toată scena, ca o zeitate stranie, cu irizări din „Marile speranţe”. Apoi, din voalul alb care se sfâşie în momentul în care începe povestea, scenograful Vladimir Turturică imaginează o lume întreagă, mică şi sordidă, o cămăruţă care intră, toată, sub plasa albă de iluzii a unei femei ce trăieşte în universul ei. Din mireasa care domina scena ca o statuie rămâne doar femeia alungată de peste tot, care-şi trăieşte povestea. Extrem de subtil felul în care regia şi scenografia jonglează cu elementele lumii reale şi cu fantasmele, un mod concret de a le materializa şi o soluţie scenică nu doar ingenioasă, cât mai ales cu adevărat justificată artistic, lucru rar în teatrele mari din România, unde decorul este cel mai adesea folosit în sine…

Blanche intră în apartamentul surorii ei, o încăpere caldă şi prietenoasă, construită pe o turnantă. Înăuntru, o măsuţă cu o maşină de gătit, pe care Stella chiar o foloseşte şi prăjeşte carne într-o tigaie, câteva scaune, sticle de băutură şi dezordine – toate dau spaţiului un aer aproape naturalist. Şi soluţia funcţionează bine, intimitatea se creează, iar relaţiile dintre cei patru se nasc, se accentuează şi devin din ce în ce mai puternic vizibile. Acelaşi voal fin, o perdea pe care Stella o agaţă în cleşti, rupe micul spaţiu în două încăperi şi nicio clipă nu e nevoie de mai mult.

Regia alege să accentueze acele laturi ale textului care se regăsesc în incomunicarea noastră de zi cu zi… Relaţii ciudate şi de neînţeles, întâlniri şi iubiri de neînţeles, spaime, neputinţe, laşităţi, toate sunt etalate, pe rând, într-o poveste despre atracţia brută şi despre putere. Florina Gleznea în rolul lui Blanche construieşte un personaj în sensul propriu al cuvântului. În spectacolul de la UNTEATRU ea este cea care domină, puterea lumii ei interioare, forţa feminităţii ei este tulburătoare, ea este axul care deturnează un întreg univers. Ea este fascinaţia pentru toţi trei şi de acea vrea Stanley să o distrugă. Pentru fiecare dintre ei, ea foloseşte o altă armă de seducţie, pentru că are nevoie să seducă. Iar Florina Gleznea este cuceritoare prin faptul că fiecare dintre „tertipuri” este de o sinceritate chinuitoare. Nicoleta Lefter creează o Stella în care ghiceşti toate frustrările lui Blanche, transformate însă în mici victorii personale. Ea este o Blanche care s-a adaptat la viaţă, la iubire, la lume. Este luminoasă şi tristă, copilăroasă şi matură, sensibilă şi puternică, fină şi grosolană, amestec perfect de nelinişte şi resemnare asumată, perfect confundabilă cu fericirea. Şi toate aceste nuanţe şi multe altele Nicoleta Lefter le redă cu o fineţe şi o putere de intuiţie atât de rare… Richard Bovnoczki şi Liviu Pintileasa, primul construind un Mitch nu atât blând, cât banal şi lipsit total de puterea seducţiei, iar cel de-al doilea creând un Stanley pe cât de brutal, pe atât de neatrăgător şi el, realizează două imagini ale masculinităţii care nu se pot mula pe cele două tipare ale feminităţii etalate de Blanche şi Stella. Patru personalităţi care nu se pot întâlni, care se ciocensc doar în galaxii greşite, în momente greşite, fiecare căutând salvarea în celălalt şi fiecare ratând-o.

Şi toate reacţiile şi nonreacţiile de pe scenă, aproape milimetrice, sunt lucrate impecabil în spectacolul de la UNTEATRU, cu siguranţă una dintre cele mai valoroase montări din Bucureşti în acest moment…

Foto Mihaela Marin