Un verdict dat prea târziu… Cornel Todea nu a colaborat cu Securitatea

Pe 26 februarie 2013, la șase luni după ce Cornel Todea a murit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a admis recursul înaintat de regizor și, prin decizia nr. 1736 din 26.02.2013, a modificat pe fond decizia Curţii de Apel Bucureşti care îl declara colaborator al Securităţii Statului. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a respins acţiunea CNSAS ca neîntemeiată, hotarârea fiind irevocabilă. Cornel Todea nu a colaborat cu Securitatea.

În urma unei campanii susţinute, regizorul și fostul manager Teatrului Ion Creangă, Cornel Todea, a fost acuzat, în anul 2008, că ar fi fost colaborator al Securităţii. La vârsta de 14 ani, Cornel Todea a fost obligat să semneze un angajament cu organele Securităţii Statului. Nu a respectat niciodată acest angajament, motiv pentru care a fost nevoit să abandoneze liceul şi, mai apoi, a făcut închisoare. De asemenea, pe numele lui Cornel Todea s-au deschis două dosare de urmărire informativă cu nume de cod „Regizorul” şi „Tudor”, dosare active până în decembrie 1989. Astfel i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale.

Într-un interviu acordat Iuliei Popovici, în 2008, Cornel Todea povestea cum a început totul și în ce a  constat așa-zisa lui legătură cu Securitatea, care i-a afectat și i-a tulburat ultimii ani din viață. „Relaţia mea cu Securitatea a început în 1950. Aveam 14 ani, când la noi acasă a venit un ofiţer, cu un caiet al meu în care scrisesem pe o pagină întreagă că vreau să moară comunismul şi cei care l-au produs, încheind cu o formulare, <Cu Dumnezeu La Treabă>, iniţialele numelui meu – Cornel Dan Lucian Todea. Pentru ofiţerul de Securitate, asta era proba că sunt un duşman educat de părinţii mei în spirit legionar. Asta se sancţiona cu închisoarea. Nu a mea, pentru că eram mic, ci a părinţilor mei. Am încercat, inutil, să explic că nu era vorba despre un manifest, ci doar despre manifestarea indignării mele, în propriul meu caiet, faţă de aroganţa unui nou coleg de şcoală. Inflexibil, la capătul unui drum de ameninţări, securistul mi-a explicat că îmi poate oferi şansa ca părinţii mei să nu fie arestaţi: trebuia să semnez un angajament, pe care să nu îl mărturisesc nimănui, că voi scrie nişte compuneri despre modul în care se comportă profesorii mei de română şi de germană. Soluţia mi s-a părut salvatoare. Am semnat fără ezitare şi, la câteva clipe după ce a plecat, le-am relatat părinţilor toată istoria. Părinţii mei, care au înţeles exact despre ce este vorba, au hotărât să mergem acasă la cei doi profesori, să le spunem ce mi s-a întâmplat şi să-i rugăm să formuleze ei <compunerile> – note informative, pe care urma să le predau celui de la Securitate. Ceea ce am şi făcut. Aşa a debutat <colaborarea> mea cu Securitatea.”

Todea a făcut apoi și închisoare, iar viața i s-a complicat în momentul în care i s-a impus să facă anumite lucruri. Sub presiunea momentului, în 2008, regizorul și directorul Teatrului Ion Creangă și-a deschis sufletul și a explicat ce au însemnat anii aceia și cât de greu era să te strecori și să supraviețuiești, luând asupra lui, cu o eleganță pe care cei ce l-au cunoscut i-o cunsoc prea bine, o eleganță de boier din alte vremuri, și ce a făcut, și ce n-a făcut. „Copil fiind, m-am visat erou, plin de curaj, drept, justiţiar, model fiind părinţii mei. Visul meu a eşuat”, spunea el în același interviu asumându-și cu durere faptul că e posibil să nu fie crezut. „În note scriam chestii anodine sau deja cunoscute. Dar care <turnător> spune altfel?” întreba el autoironic și apăsa coarda sincerității la maxim: „Existenţa Securităţii în viaţa mea este un episod care, copil fiind, mi-a sădit o profundă teama fizică şi psihică, mi-a timorat şi amputat adolescenţa, mi-a maculat maturitatea.”

Astăzi, când Cornel Todea nu mai e – a murit astă vară, pe 30 august, în cea de-a doua zi a Galei HOP, la care n-a mai putut ajunge –, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut dreptate și a dat verdict negativ. Dacă ar fi fost aici, Cornel Todea poate s-ar fi bucurat. Dar uneori e prea târziu.