Vă spunea bufonul data trecută, după ce s-a întors de pe plaiuri îndepărtate, frecându-și bucuros mâinile că n-are noroc dușmanul, de vreme ce el bate drumul înapoi cu forțe proaspete și se apucă iar de chinuit hârtia virtuală, că uite, făcătorii de teatru și de presă din România – primii înmulțindu-se ca ciupercile după ploaie, iar ceilalți dispărând pe zi ce trece în viața cenușie a multinaționalelor sau luându-și câmpii care pe unde vede cu ochii – au câte o tresărire și parcă revin la viață.
Și acum, în al nu știu câtâlea ceas, m-am trezit și eu să-mi dau cu părerea despre două cestiuni interesante, zic, din țărișoara ce așteaptă înfrigurată primăvara, încălzită preț de o clipă de Ursul de Aur venit cu avionul în Bucureștiul balcanic, cu miros de mici și parfumuri scumpe, din Berlinul cel rece. Aflu eu, ultimul dintre caraghioși, că Teatrul Metropolis și-a suflecat mâinile – nu pe cele din recuzită, răutăcioșilor – și s-a apucat să-și făurească gazetă, ca orice gospodar care-și face ce-i trebuie pe lângă casă, să nu-l prindă vreo întâmplare nepregătit. După ce a vestit cu ceva surle și trâmbițe că e fericitul posesor al unei publicațiuni online – cum altfel?! – ce dorește să dea seamă despre fapte cărturărești și artisticești săvârșite pe plaiurile lui Bucur și de prin împrejurimi, pesemne că junele și împestrițatul teatru s-a apucat de săpături și tot ia pulsul cetății, dornic să se facă mare și să fie liber, cum își închipuie pruncii că vor fi când se vor face oameni mari. Niscai voci îndrăznețe și chiar obraznice, niscai condeie furioase, niscai oameni cu chef și știință de carte au ocaziunea (era să încurc epoca și să scriu șansa!) să se nască în lumea putredă a presei românești și să purceadă la instruirea publicului, lăsat de izbeliște de toate publicațiile sau luat de fraier, ca să mă exprim ca la București. Sunt cu ochii pe voi, junilor, abia aștept să mai văd o foaie pentru frustrații devoratori de fapte artisticești, care, sărmanii, nu prea mai au de unde să-și ia ce caută. Nu-i lăsați să tânjească, fiți buni și da-ți-le oamenilor ce așteaptă!
Într-un fel, dragii bufonului, asta face și BeWhere de ceva anișori, strecurându-se timid, cu paginiele lui lucioase, prin teatre, cluburi și cafenele, spre cititorii lui sprințari. Sau asta făcea, că eu sunt prea încet la minte ca să pricep ce se întâmplă cu publicațiunea. Cică nu mai iese în lumea multiplicată la infinit de invenția drăcească a lui Gutenberg decât la nu știu câte luni, trimestrial, nu prea mi-e clar. Așa am cetit eu. Să fie aievea? Pesemne că mecena s-o fi pus pe gândit și cineva i-a luminat mintea că n-are noimă să dea o căciulă de arginți pentru hârtie pe care să tipărească opiniuni de juni gazetari pătimași, că românu’ nu se îndură să bage mâna în buzunar să caute niscai gologani pentru o revistă și nici firmele nu se înghesuie să plătească pentru publicitate, așa că hai frumușel în infinitul spațiu virtual! E muuult mai ieftin și fără margini. Ochiul drept varsă o lacrimă subțire, stângul îmi râde nestăpânit. Una caldă, una rece. O revista dă cu buzduganul, alta se zvârcolește să-și facă menirea de organ urban de blestemat mileniu III. Așa e în pârdalnica de viață. Însă țineți minte ce zice bufonul, că știe ce spune: Cine vrea cu adevărat să scrie va scrie oricum. Și pe coajă de copaci, dacă e nevoie, și pe săpun, ca în închisorile comuniste. Dixit.
Print