„Orice operă de artă trebuie să aibă o idee clară, bine definită“, scria Cehov, continuând: „Trebuie să ştii pentru ce scrii. Dacă însă păşeşti pe acest drum fără să ai vreo ţintă hotărâtă, te rătăceşti şi talentul dumitale se iroseşte.“ Nu știu ce „țintă hotărâtă“ și-a stabilit regizoarea Luminița Țîcu atunci când a venit la Teatrul din Bacău să monteze „Unchiul Vanea“, dar știu că această țintă există și că talentul tinerei artiste de la Chișinău nu pare să se irosească.
Spectacolul ei de la Bacău este, cu siguranță, un început. Începutul unei posibile cariere în România, unde se află la prima montare, petrecută la scurt timp după ce a câștigat Premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru în cadrul ediției din 2012 a Festivalului Național de Teatru pentru cunoscutul spectacol „Casa M“, plimbat prin multe festivaluri europene, creația care, de altfel, a și atras atenția asupra regizoarei.
La o săptămână după ce am văzut „Unchiul Vanea“ desfășurându-se cuminte pe scena de la Bacău, cu actorii teatrului respectiv, care se pregătește acum de o nouă ediție a Galei STAR, spectacolul se arată în lumina amintirii recente ca o succesiune de instantanee în semitonuri, așa cum este lumea lui Cehov. Între negru și alb, ea cuprinde infinite nuanțe de cenușiu, mai cald și mai rece, mai blând și mai sălbatic, mai temperat sau mai fără speranță. Însă recenta lucrare regizorală a Luminiței Țîcu stă sub semnul speranței. Printre nenumărate disperări din „Unchiul Vanea“, printre neputințe, inerții, plictis și alienare, regizoarea descoperă speranța și ea pare să-i fie călăuză într-un spectacol ce are meritul de a pune la încercare capacitatea actorilor de a jongla cu nuanțe. „O lume plină de patimi și deziluzii, dar care mai lasă loc pentru SPERANȚĂ“, astfel sintetizează Luminița Țîcu microcosmul din piesa cu care își face debutul în România. Și o construiește scenă cu scenă fără îndrăznelile la care ne-am fi așteptat de la regizor obișnuit cu mediul independent, fără pretenții iconoclaste, fără elemente distonante cu tradiția montărilor după Cehov ce mizează pe atmosferă și, desigur, pe interpretare.
La acest capitol se remarcă mecanismul pe care regizoarea a reușit să-l pună în mișcare, să-l lanseze pe greul drum al nuanțelor și nu oricum, ci direct cu partituri solicitante, în care granița dintre fals și autentic este subțire ca ața și, de aceea, periculoasă. Pe acest fir subțire fac echilibristică toți actorii din distribuție, de la un Serebriakov (Ion Goranda) cinstit, la un Astrov (Matei Bogdan) de o (prea) puternică masculinitate, însinguratul mizantrop, aspru și ocrotitor ca pădurile pe care le colindă, și la un Vanea (Ștefan Ionescu) condamnat la nefericire și interpretate fără exces de patetism, o capcană greu de evitat când vine vorba de Cehov. O capcană în care, în anumite momente, e cât pe ce să cadă Eliza Noemi Judeu, o Sonie convingătoare, dar parcă în pericol să-și dilueze credibilitatea și mesajul tocmai din cauza lacrimilor. Dacă mergem pe ideea unanim recunoscută că „mai puțin înseamnă mai mult“, atunci această Sonia, pe care actrița o consideră o „tăcere barbară între două replici… cehoviene“, ar avea de câștigat din renunțarea la emfaza poate adesea nevoită. Bine temperată, suferința, chiar și aceea cehoviană, nu are decât de câștigat în plan artistic. O arată în spectacol chiar felul în care se conturează Maria Vasilievna (Florina Găzdaru) și Marina (Daniela Vrânceanu), care-și dozează discret personalitatea, atât cât trebuie pentru ca ea să se contureze firesc.
Dincolo de granița dintre fals și autentic se situează Elena Andreevna în varianta Adelaida Perjoiu, mai degrabă o damă ce se zbate într-o suferință siropoasă de telenovelă, înțelegând să facă din pradoxala soție a doctorului Serebriakov un model ce pășește plictisit și privește ostentativ-seducător, vizibil încântată de peopria-i făptură, la oricine-i iese în cale. Situându-se în zona interpretării în timpul căreia actrița e atentă să nu uite vreun gest învățat la repetiție, această Elena Andreevna nu găsește, cel puțin nu la reprezentația văzută de mine, un ritm interior al personajului. Desfășurându-se într-o formă fără fond, rămâne ca un corp străin în spectacol, un corp care va trebui asimilat. Nimic din suferința, din farmecul, din adâncimea personajului nu transpare spre spectator, nici din mișcare, nici din replici. Elena Andreevna este, pentru moment, prea mult pentru Adelaida Perjoiu, ale cărei energii creatoare încă nu au acces la o astfel de partitură.
Din astfel de detalii prinde viață un spectacol care aduce un aer nou la teatrul din Bacău, o creație coerentă și matură, la a cărui unitate contribuie semnificativ și secenografia profesionistă, de bun-gust, semnată de Cristina Ciobanu. Din astfel de detalii, care se vor regla, probabil, de la o reprezentație la alta, s-a conturat o operă în care, pe lângă jale și plângere, Cehov înseamnă și altceva, infinit mai mult. În primul rând, un umor amar la care spectatorul are acces numai dacă i-l garantează actorii și regizorului. Ceea ce se întâmplă, slavă Domnului, în acest spectacol ce nu comite niciun abuz, nu forțează receptarea, nu transmite un mesaj univoc. Lăsând mult loc pentru tăceri într-o poveste grea, în care totul are un traseu descendent regizoarea a reușit un spectacol matur și astfel și-a făcut o intrare onestă, direct cu Cehov, în teatrul românesc.
Print