Unchiul Vanea, sub semnul lui Cehov – Repetiţie

Cristian Opriş

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte din colecţia Yorick de la Editura Nemira.

Experienţa unei repetiţii, ba mai mult, experienţa unei repetiţii coordonate de Andrei Şerban e, fără dubiu, un moment peste care nu poţi trece cu vederea. Nu atât din pricina indicaţiilor foarte numeroase – din contră, intervenţiile au fost, de-această dată, puţine -, nici măcar din punctul de vedere al prilejului  oferit. Poate cel mai important, profesionalismul şi precizia fantastică aveau să onoreze un spectacol ce surprinde de la un capăt la celălalt, deşi nu acesta pare să fie scopul prim al regizorului. 

Spectacolul de la Odeon s-a jucat cu publicul pe scenă. Bineînţeles, la repetiţii au fost câteva scene peste care s-a sărit; din păcate nici scena ploii nu a fost posibilă (reprezentaţia avea să aibă loc peste două ore de la finalizarea repetiţiilor, aşa încât scena nu ar fi putut fi refolosită în condiţiile optime), cu toate aceastea, am avut bucuria unui spectacol aproape întreg.

Actul I, cu joc printre scaune, dar şi în gradene, la balcon, aduce mai degrabă cu teatrul grec, sala de la Odeon fiind foarte potrivită pentru o astfel de reprezentaţie. Dansul şi muzica sunt şi ele prezente, totul culminând cu deschiderea tavanului, moment în care totul se luminează, însă nu pentru multă vreme. 

Începând cu actul al doilea, acţiunea laolaltă cu publicul se deplasează în spatele scenei, unde, într-o manieră modernă, într-o lumină obscură (o masă, două lumânări, în partea dreaptă o canapea, iar sus, fereastra) rezolvarea are loc prin dialog. Enikő Györgyjakab în rolul Elenei Andreevna şi Anikó Pethő în rolul Soniei discută acum nevinovăţia Unchiului Vanea. Beţia, fuga lor continuă, atât la nivel de mişcare, cât verbală, da o undă de prospeţime, pregătitoare parcă, pentru ceea ce va urma.

Actul trei, susţinut tot în spatele scenei, ne oferă un spaţiu rece, eliberator, încărcat de un verde fosforescent. Aici, acţiunea se continuă tot prin dialog, dar apelând la principii mult mai democratice. Totul se sfârşeşte însă prin doborârea meselor la care au loc discuţiile şi câteva focuri de armă, ca mai apoi, în ultima parte, rotindu-se spre dreaptă, publicul are parte de un final în variantă clasică. Sfârşitul pisei are loc într-o atmosferă mult mai liniştită. Maniera în care Andrei Şerban alege să pună capăt suferinţelor de la moşie, deşi venind pe fondul celor întâmplate, nu deranjează, din contră, reuşeşte să emoţioneze.

Bine legate, fiecare dintre acte oferind o variantă cu totul aparte, dar, mai presus  de-atât, o variantă care să funcţioneze, singurul care lipseşte parcă din spectacolul realizat de Andrei Şerban, cel care ar fi trebuit să-l acompanieze pe Zsolt Bogdan, premiat al Galei UNITER din acest an cu titulatura de cel mai bun actor, alături de Ofelia Popii (cea mai bună actriţă), este însuşi Cehov, care lipseşte, asemeni poate celui mai enigmatic personaj al lui Beckett. Asemeni fanteziei dramatice a lui Doru Moţoc, inspirată de acelaşi Samuel Beckett, amprentele lui Cehov apar abia la final, cu tot cu muzică, pe care o regăsim, întorcându-ne, doar în primul act.       

Andrei Şerban este cunoscut pentru montările sale pline de îndrăzneală. Şi în cazul bătrânului Unchi Vanea, interpretat aici de András Hatházi, această grupare atât de diferită a celor patru acte care ar fi putut foarte bine să nu funcţioneze, se dovedeşte de-a dreptul seducătoare. Scurte şi concise, observaţiile regizorale nu înfrânează spectacolul. Oferă siguranţa unei voci îndrumătoare, în niciun caz detaşate, călătorind la pas cu actorul.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.