Tristețea nu este întotdeauna rezultatul micilor neîmpliniri, necazuri sau supărări. Tristețea se naște și din cauza bucuriilor trecutului și din imposibilitatea și neputința de a le retrăi aici și acum. Cele mai puternice melancolii/nostalgii apar în momentul prezentului care nu se poate lepăda de trecutul pe care îl idealizează, ca pe un fel de standard al bunăstării și liniștii interioare. Sufletul personajelor cehoviene e compus din această alchimie a sentimentelor scindate între ceea ce a fost, ce este și aproape niciodată ceea ce ar putea fi. Cuvintele nespuse și emoțiile disimulate umplu tăcerile în teatrul lui Cehov și îi dau acel aer misterios după care suspină spectatorul degustător de dramaturgie rusească consacrată.
Dar ce efect poate să aibă asupra publicului, o piesă precum „Pescărușul”, de exemplu, descompusă în teorie teatrală și a cărei elemente sunt augmentate chiar prin lentilele acestei arte? În montarea de la Teatrul Odeon, Andrei și Andreea Grosu nu se dezic de viziunea modernă pe care au adoptat-o în ceea ce privește textele clasice și propun o perspectivă atipică (în raport cu stilul lor) asupra piesei „Pescărușul”. Mai puțină emoție și mai multă distanțare, mai puțină încarnare și asumare a personajului și mai mult efect rezultat din rezolvările regizorale sau scenografice, mai puțină atmosferă și mai multe întrebări, mai puțină „materie sufletească” și mai multă preocupare pentru forme. Intri în sală și parcă te întorci în timp, pe vremea când actorii din commedia dell’arte jucau pe scene improvizate din lemn, doar că aici ei mimează o încălzire în care își pasează bile de energie și, de data asta, nu lumea cehoviană e cu un picior în trecut și unul în prezent, ci teatrul însuși.
„Pescărușul” de la Odeon este un teatru în teatru, în care Nina, Treplev, Mașa, Dorn, Medvedenko, Trigorin, Șamraev, Polina, Arkadina și Sorin joacă în propriile vieți, sunt pe rând actorii și spectatorii poveștilor de dragoste dezvăluite pe ascuns și ai suferințelor înghițite cu o gură de vodcă. Scenografia lui Vladimir Turturica îi arată publicului o scenă cu toate mecanismele (rudimentare) la vedere. Vezi scripeții, funiile, scândurile, observi cum funcționează micile trucuri din spectacolul lui Treplev, cum Mașa îi suflă textul Ninei cu înflăcărare – totul este dezgolit și lăsat la vedere. Nu e o imagine a teatrului așa cum te-ai fi așteptat, nu are nimic de-a face cu acele cortine de catifea roșie care cad greu în fața noastră. Convenția propusă e foarte clară încă de la intrarea în sală, textul este la rândul său adaptat, scurtat și nici din monologul Ninei nu mai rămâne foarte mult. Cuvintele din scena finală sunt proiectate asemenea unei supratitrări. Iată textul clasic „profanat”. Ce nu se joacă în fața spectatorilor, se mută în foaier și culise de unde auzi pașii și izbiturile Ninei (Nicoleta Lefter), simțind, într-un fel, tensiunea momentului. La buza scenei de lemn, Treplev stă ghemuit și plânge. Doar că în lipsa puterii cuvântului rostit, în lipsa apropierii dintre cei doi, uiți că există o Nina în fiecare din noi și că celebra „putere de a îndura” e o axiomă dincolo de ce și-a imaginat Cehov; e un universal care se pierde în timp ce citești două rânduri, apoi întorci capul după Nicoleta Lefter și îți înalți puțin gâtul să-l vezi pe Marius Damian.
Țesătura complicată a relațiilor este și ea restructurată, în sensul în care legătura dintre personaje nu se construiește, ci este prezentată deja ca un corp format, cu nuanțe ici și colo. În triada Arkadina (Alina Berzunțeanu) – Trigorin (Mihai Smarandache) și Treplev (Marius Damian) raporturile sunt clare, ura fiului este viscerală, atât pentru mamă, cât și pentru partenerul ei. Însă Marius Damian își menține aceeași stare colerică pe cel puțin jumătate din parcursul spectacolului. Aștepți momentul în care își va înfrunta sentimentele și prin liniște, nu doar prin strigăte care te împiedică să înțelegi ce spune și gesturi agitate. Nina, interpretată de Nicoleta Lefter, are o inocență în voce și privire care deschide speranța unor profunzimi pe care ți le va dezvălui pe parcurs și speri să vezi inocența metamorfozată în maturizare forțată de împrejurările vieții. Dimensiunea pe care Mihai Smarandache i-o dă lui Trigorin e cel puțin superficială; e doar atitudinea artistului tânăr și mediocru de astăzi care e nesigur și pe aerul pe care îl respiră și cu greu poate înșirui câteva idei coerente despre sine. Dar poate chiar asta să fi fost cheia interpretării sale?! Nici Alina Berzunțeanu nu-i oferă lui Arkadina puterea feminității, forța de seducție, mania de a controla și nici vreo nuanță maternă… În schimb, creează câteva momente comice și o Arkadina mai degrabă gingașă, rezervată, dar care irupe furtunos.
Dorn (Gelu Nițu) are elocvență în rostire, accentuează ideile, dar și ironiile situațiilor; chiar dacă intervențiile sale sunt puține îl ții minte datorită prezenței, timbrului vocal și acelei aure cehoviene misterioase pe care și-o creează în jur. În raport cu el, Polina (Elvira Deatcu) este mică, excesiv de timidă și nesigură pe sine. Sorin (Dan Bădărău) și Șamraev (Laurențiu Lazăr) au un aer care nu aparține timpului și spațiului spectacolului, ceva din ei rezonează puternic cu trecutul și orice transmit, parcă trebuie mai întâi să treacă prin sita timpului.
Prin Mașa (Florina Gleznea) vezi ca printr-un perete subțire de sticlă; într-un colț e pitită tinerețea ei de care nu reușește să se bucure, în cealaltă parte e aprecierea pentru Medvedenko și speranța infimă că viața alături de el va deveni mai suportabilă, iar tot restul este umplut de dragostea pentru Treplev. Iar peste toate aceste sentimente se așterne un strat substanțial de alcool care acționează ca o forță ce o poartă înainte. Scena căsătoriei dintre ea și Medvedenko este plină de tragicomic; într-o fotografie de familie, pe muzica lui Sting (Practical arrangement), Mașa se agață de gâtul lui Treplev, care stă la picioarele ei. Lângă ea, proaspătul soț încearcă s-o tragă alături de el, măcar de dragul amintirii imprimate pe hârtie. Cezar Antal, într-o singură scenă, exprimă toată înțelegerea și iubirea necondiționată a lui Medvedenko pentru Mașa.
Este această interpretare a piesei lui Cehov prea mult sau prea puțin pentru publicul de astăzi? Convenția neașteptată compensează relațiile ciopârțite, adeseori considerate esența dramaturgiei cehoviene; jocul actorilor mai mult sau mai puțin la aceeași înălțime se uniformizează prin ingeniozitatea rezolvărilor regizorale. Spectatorul intră ușor în convenție, dar nu este întâmpinat și cu o atmosferă; este momit cu forma unei comedii, dar nici nu râde și nici nu descoperă un tragicomic care să-l tulbure. Totul este cu jumătate de măsură. Montat la Sala Studio, „Pescărușul” lui Andrei și Andreea Grosu seamănă cu un experiment – căutări și descoperiri; unele funcționează, altele nu, dar cu toate acestea reușesc să creeze o imagine puternică și autentică – aceea a „Pescărușului” nostru de astăzi care trăiește intens oriunde și oricum, chiar și într-un teatru de lemn care se deconstruiește, la propriu, în fața ta.
Teatrul Odeon, București
„Pescăruşul” de A.P. Cehov
Distribuția:
Irina Nikolaevna Arkadina – Alina Berzunțeanu
Konstantin Gavrilovici Treplev – Marius Damian
Piotr Nikolaevici Sorin – Dan Bădărău
Nina Mihailovna Zarecinaia – Nicoleta Lefter
Ilia Afanasievici Şamraev – Laurenţiu Lazăr
Polina Andreevna – Elvira Deatcu
Maşa – Florina Gleznea
Boris Alexeevici Trigorin – Mihai Smarandache
Evgheni Sergheevici Dorn – Gelu Niţu
Semion Semionovici Medvedenko – Cezar Antal
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Vladimir Turturica
Foto Adi Bulboacă
Print