Nicicând nu a excelat literatura română la capitolul textul dramatic. Nicicând nu a existat ceea ce se numește în general „tradiție”. O știe orice filolog și orice om de teatru. Genul dramatic rămâne, în cultura română, un gen minor, de plan secundar, fie că ne place, fie că nu.
Prezentul nu face decât că confirme o stare de fapt care nu aduce nicio noutate. Într-o cultură subfinanțată și subnutrită, în care legile concurenței nu există, dramaturgia autohtonă și prezenta ei în spațiul public sunt ultima problemă la care să se gândească factorii de decizie răspândiții prin teatre și alte instituții culturale. Concursuri de dramaturgie există – puține, dar există. Revista noastră a inițiat unul, aflat deja la a doua ediție, la Timișoara există de ceva ani o manifestare de gen, Gala STAR de la Bacău are, mai nou, o astfel de componentă. Uniunea Scriitorilor din România și Institutul Cultural Român organizează Clubul Dramaturgilor. La Naționalul craiovean există un program special pentru dramaturgia autohtonă etc. Sunt doar câteva exemple. Nu e mult, dar e ceva. Și totuși, piesele de calitate, textele reprezentabile pe scenă, cu povești pentru un public în carne și oase, nu prea se arată – nici pe hârtie, nici pe scenă.
Inadecvarea este, fără îndoială, o problemă – inadecvarea la lumea contemporană și la teatru contemporan. Majoritatea textelor dramatice scrise de românii de azi rămân neatrăgătoare pentru regizori. Așa că artiștii montează cu spor piese străine despre obsesiile lumii noastre citadine: ravagiile corporatismului și ale consumismului, efectele capitalismului sălbatic și ale falsului în care trăim zi de zi, bolile contemporanilor etc. Nu le găsesc în cultura maternă, deci le iau din altă parte. Sau, dacă le găsesc, sunt conștienți de riscurile la care se expun montându-le într-un teatru de stat. Doar știm câteva piese câștigătoare de premii, puse în
scenă și scoase din repertoriu după câteva reprezentații, pe motiv că nu se vând biletele. Or, regizorul român suflă și în iaurt, doar sunt vremuri grele și trebuie să ofere garanții. Nu întotdeauna și oriunde, e drept.
Nu sunt multe, e adevărat, dar piese românești bune s-au scris în acești ultimi ani. Unele ar trece proba scenei și, totuși, nimeni nu e interesat să le dea o șansă adevărată, în fața publicului. Deși susțin că încurajează dramaturgia românească,
instituțiile de spectacol nu prea fac altceva decât să bifeze o acțiune cu un spectacol-lectură (adesea o improvizație pentru care nu se lucrează nimic). S-au prins că „dă bine la imagine“. Consistența și coerența sunt însă două calități care le scapă printre hârtiile pe care aștern dările de seamă. Niciun program de cursă lungă, care să se soldeze cu spectacole reale, integrate în repertoriu, nicio serie de dialoguri adevărate într-un cadru adevărat care să se aplece concret asupra chestiunii, fără a divaga interdisciplinar, nicio disponibilitate reală de a le da o șansă acestor texte contemporane. Ele se confruntă din start cu o atitudine necinstită, generată de o prejudecată: dramaturgia românească de azi e proastă. O prejudecată care, care orice pre-judecată, este rezultatul unei generalizări. Și generalizările nasc monștri. Și
victime.
Pe de altă parte, unde sunt piesele românești care să vorbească limba spectatorului de azi? Înecate în propria lor inadecvare tematică, multe nu au nicio șansă de a supraviețui când scot capul la lumină din întunericul sertarului. Altele pică în capcana demonstrativismului și a tezismului, pentru că autorul are ceva de demonstrat. Altele sunt calofile în era anticalofiliei. Și totuși, există și potențial… De ce e ignorat? Cum poți să mergi mai departe, dacă nu folosești nici puținul pe care-l ai? Nu poți arunca tot dacă vrei să construiești. Decât dacă ești genial. Or, ăsta nu e cazul decidenților din cultura română.
Print
Un material absolut necesar! Aș adăuga că există și un teatru care, de 4 ani, nu montează decât piese românești: “Tudor Vianu” Giurgiu, condus, încă de un dramaturg! Și nu aș spune că nu am găsit texte contemporane bune, că publicul fuge de dramaturgia autohtonă. Din păcate, dramaturgia română contemporană este prea puțin (dacă nu deloc!)citită. De la directori de teatre la regizori… Cine mă contrazice, dar cu argumente, cu exemple?… Ce ați spune de un test inopinat pe această temă?
Un material absolut necesar. La care vin cu punctul meu de vedere, firește, de dramaturg. În primul rând,completez cu informația că avem în România și un teatru (Tudor Vianu Giurgiu) care joacă NUMAI texte românești, în ultimii 4 ani, de când este condus (încă) de un… dramaturg. Și există și piese autothone (chiar contemporane!) bune (firește, se poate și mai bine…). Iar publicul nu fuge de textele românești!… Marea problemă este (cu argumente!) că dramaturgii români nu prea sunt citiți în propria țară. Facem oricând un test cu directorii actuali de teatre și cu regizorii autohtoni: ce piese românești ați citit în ultimele 6 luni?
Intotdeauna, pentru romani cel putin, masina straina e mai aratoasa,iar cea autohtona are un mare defect, e romaneasca. Dar nu-i mai putin adevarat, se joaca multe piese romanesti de o banalitate infioratoare. Dar asta e si vina celor care indeamna la povesti de viata care, de cele mai multe ori, cad in cenusiul de zi cu zi, iar spectatorul se intreaba, stai putin, oare de ce am venit eu aici ? Sa vad ceea ce pot trage cu ochiul prin gaura cheii, in bloc, sau ceea ce pot auzii prin pereti, cu urechea lipita de lighean ? Sunt bombardat zi de zi cu reality show-uri si cu stirile de la ora 5, atunci ce-mi mai trebuie tetru. De aceea zic, trebuie sa depasim “povestea” si sa trecem la arta de a povesti ceva deosebit.
dramaturgii sînt la gala star, la bacău, îşi împart premii între ei, după criteriul eu îţi dau ţie, ca într-o zi să-mi dai tu mie, şi uite aşa noi cu drag ne dramaturgim, dar ne şi cotonogim, că aşa-i în teatru, mai precis prin subteranele teatrului ro, una zicem în public şi alta fumăm prin culise. bleah.
Nu sunt de acord. Am crescut cu spectacolele lui Radu Macrinici, pe care-l consider un dramaturg foarte bun si un om de teatru extraordinar, am avut acces la piesele lui Mihai Ignat. Si nu sunt singurii. Exista in Romania dramaturgi buni, insa publicul care sa fie deschis spre noutate, spre experiment, spre nume noi. Atata vreme insa cat lumea se duce la teatru numai pentru Caragiale, Shakespeare si alti autori canonici, si asta pentru a evita lectura lor obligatorie pentru scoala, nu vor exista nici dramaturgi noi care sa fie remarcati.
Radu Macrinici a avut o piesa,doua,in trecutul indepartat care propuneau ceva.Ultimele lui piese nu spun nimic.Dramaturgicu bataie scurta,fara mesaj.Ignat, e nicicum.Gianina Carbunariu scrie pentru sine.Un dramaturg nejucat,un regizor care nu isi poate monta decat piesele,un experiment,pe romaneste o strutzocamila.Stefan Paca,nu are rost sa comentam.Bugnar,melodrama.E mai dramatica si mai puternica scrisoarea lui neacsu catre fiul sau decat oricare dintre scrierile celor enumerati mai sus.