Dacă ar fi să analizăm îndeaproape fiecare definiție a artei și punctual a teatrului, strânsă de-a lungul timpului, am observa că limita dintre subiectivitate și raționalitate este una extrem de fragilă. Dincolo de verdicte finale există mai întâi o serie de așteptări stabilită voluntar ori nu, atât din poziția consumatorului cultural, cât și din cea a creatorului. Cineva oferă, cineva primește și, poate, cu puțin noroc și viceversa, ca într-un schimb ideal și echitabil. Ce și cum anume, rămâne de văzut.
Primul heblu ar trebui să aducă cu sine și primul indiciu despre convenție și despre o lume în care adevărul se rostește poate un pic mai altfel decât în viață. Trebuie doar să îți dai voie să descoperi. Iar tot acest proces implică, atât din partea emițătorului, cât și a receptorului răbdare, atenție și motivație. Și mai presus de toate, respect. Dar asta este o lecție pe care pare că încă ne străduim teribil să o învățăm. În primul rând trebuie identificate extrem de precis nevoile fiecăruia dintre cei doi „pioni” în parte, cât și mecanismele care determină acțiunea într-un sens sau în altul: de ce avem nevoie de teatru; care este miza unui spectacol; ce mesaj s-a dorit a fi transmis și cât din el a reușit să fie receptat și decodificat; care sunt așteptările spect-actorului și cum pot fi ele rezolvate ori combătute.
Uneori răspunsurile par a fi simple, poate chiar tranșante. Există categoria (mai rar întâlnită în ultima vreme) spectatorului, cât și a creatorului hotărât, ferm, care nu uită nicio clipă să respecte miza stabilită. Atunci când totul este bine pus la punct, când artistul, sub toate formele sale știe să își spună și să își susțină povestea, să păstreze treaz interesul publicului, atunci și auditoriul va înțelege că arta nu ar trebui să se transforme într-un bun de consum ocazional, ci permanent. Și că nivelul de calitate al acesteia este influențat în mod direct pe de o parte, de comportamentul și de gradul de receptivitate al spectatorului, pe de altă parte de disponibilitatea celui sub semnătura căruia ia naștere creația de a-și plia perfect colțurile operei peste tiparul deja existent sau în curs de conturare. Teatrul este despre modificări permanente, despre refaceri și forme noi. Teatrul rămâne viu, chiar și dincolo de lipsa de răbdare ori dincolo de fugile noastre continue și epuizante prin cotidian. Dilema apare însă în ceea ce privește timpul pe care mai suntem dispuși să îl alocăm fie pentru a crea și a șlefui atent tocmai marginile operei, fie pentru a dezvolta capacitatea unei selectivități justificate în raport cu calitatea actului artistic. Cheia este să știi ce, cum, cât să transmiți. Și deopotrivă să asculți.
Suntem însă fugitivi, expeditivi, cu simțurile încă insuficient ascuțite și uneori cu perspective limitate. Și asta poate din lipsa unui exercițiu constant de a merge la teatru, poate din lipsa de timp, sau, cine știe, poate chiar dintr-o lipsă acută de interes. Ce e drept, de multă vreme cultura nu (mai) reprezintă o prioritate. Și se tot omite un aspect extrem de important – pentru a căpăta noi deprinderi, trebuie să lucrezi permanent. Iar câteodată, spectatorul pare că uită să își îmbrățișeze această misiune. Prin urmare, trebuie să își amintească întotdeauna care sunt motivațiile și răspunsurile pe care le caută în sală și pe scenă și cât de pregătit este într-adevăr pentru asta. Dar până ce aceste ecuații nu sunt rezolvate, teatrul nu poate fi un raport de forțe egale…
Uneori, așteptările parcă își au rostul și merită să speri întru împlinirea lor. Ecoul lor este înregistrat de creator și suplinit ulterior cu mult tact, pricepere și rost. Însă, în acest sens este nevoie ca publicul să fie bine ancorat în realitatea artistică și culturală a momentului, să tindă spre a cere mai mult din partea artiștilor. De fapt, tocmai despre asta este vorba – să știe ce anume să ceară. Să nu se teamă de diversitate și de experiment, să guste din specificul fiecărui gen și formă de teatru, să nu se bazeze doar pe rețetele clasice, ci să-și dea voie să caute îndeaproape inovația. Teatru există: pentru toate gusturile și așteptările cuantificabile de astăzi. Teatrul nu se desprinde de firul său roșu, însă trebuie să încerce să îl provoace și mai mult pe spectator și să îl determine să revină și să se lupte într-un mod constructiv cu propria-i curiozitate.
Așteptările nu trebuie anihilate de lipsa de coerență și omogenitate și nici lăsate să se piardă în van ori să se acutizeze. Așteptările trebuie tratate cu multă grijă și nu intuitiv. Raportul scenă-sală este mai degrabă un permanent schimb de energii, dar care nu poate fi întreținut de unul singur. Și atunci, contextul cere reciprocitate. Artistul are nevoie să fie văzut, ascultat și îndrumat de gândul publicului. Are nevoie de un mediu care să îi permită o dezvoltare armonioasă, cât și de un spectator lucid alături, care să înțeleagă regulile bunului-simț la teatru, să fie cât mai receptiv și să nu se cantoneze în superficialitate. Așteptările lui vin în completarea celor ale publicului și invers. Artistul are speranța ca arta să devină o punte de la suflet la suflet. Tocmai pentru acest crez își cere drepturile și caută să își câștige respectul.
Așteptarea poate deveni echivalentul cuvântului speranță, noutate, indignare, surpriză. Ceea ce așteptăm poate fi oricând demitizat ori surclasat, în funcție de noroc sau inspirație. E drept însă că la fel de bine propriile așteptări se pot metamorfoza oricând și într-o lungă stagnare și nedumerire, fix ca în teatrul absurdului. Așteptările au rosturi ce trebuie descoperite și descusute, când de unii, când de alții. Acum depinde însă ce, cât și până când suntem dispuși să așteptăm de la ceilalți. Tot astfel, când unii, când alții…
Print