Suntem liberi. Atât de liberi încât ne construim singuri graniţe, fizice şi mentale, şi garduri şi ţarcuri şi cutii din ce în ce mai mici, în care să ne îndesăm frica de ceea ce am putea face cu libertatea asumată. Pe lângă cutumele sociale şi comportamentale reunite sub numele de civilizaţie ale cărei limite şi reguli le născocim de secole şi le tot rumegăm şi reformulăm până când nici noi nu mai înţelegem prea bine ce e de făcut cu ele, există acele coordonate naturale, care ne guvernează în tăcere libertatea – timpul şi spaţiul. Impasibil şi concret, acest dat existenţial ne este suveran.
Dacă în viaţa cotidiană spaţiul este relativ mai uşor de schimbat, iar odată cu accelerarea vitezei de deplasare între punctul A şi punctul B a devenit o chestiune de alegere, context şi ore, dacă poţi sau nu să îl schimbi după bunul plac, iar timpul este cam acelaşi pentru toţi şi curge, vrem – nu vrem într-un singur sens, oricât de mult am crede în teorii şi formule ştiinţifice, în teatru lucrurile stau exact invers: timpul este cel flexibil, iar spaţiul este cel care fixează. Timpul este relativ – atât cel al piesei, cât şi cel al spectacolului. Durata este limitată, e drept, dar limitele acestea pot deveni şi ele jucării în mâna creatorilor care pot alege să monteze O minute plays sau să construiască epopei de câte 18 ore. Se poate juca dimineaţa la răsărie şi la apus şi la îngemănarea zilelor şi oricând este oportun din varii raţiuni. Acţiunea se poate petrece acum, atunci, mai devreme sau mai târziu. Totul ţine de convenţie.
Spaţiul, însă, este cel care nu se schimbă. Clădirea însăşi este acel punct fix în jurul căruia un teatru îşi constuieşte existenţa. Pornind de la amplasarea ei, de la stilul ei, de la capacitatea sălii, de la parametrii scenei şi până la posibilităţile tehnice şi la confortul pe care îl oferă atât spectatorior, cât şi actorilor şi personalului auxiliar, caracteristicile unui teatru, ale clădirii acelui teatru mai precis, determină, mai mult decât ne dăm seama, repertoriul şi performanţa până la urmă. Pornind din afară înspre înăuntru – locul pe hartă în care este amplasat teatrul contează din raţiuni de PR şi marketing. În oraşele cu un singur astfel de edificiu cultural problema e ca şi rezolvată – teatrul e în centru. Simplu şi foarte convenabil. Dar când numărul teatrelor e mai mare decât 1, atunci e important să ştii cui te adresezi în funcţie de cât de aproape/departe te plasezi de publicul pe care ţi-l doreşti în sală.
Odată ajunşi la teatru contează aspectul – cum arată acest reper cultural pe care, poate, mulţi îl asociază cu elita sau cu excepţia. Cât de surprinzător, impunător sau dezamăgitor arată el. Indiferent de ce găseşti înăuntru, orizontul de aşteptare va fi clar influenţat de prima impresie pe care ţi-o lasă o faţadă luminată, curată, decorată sau, dimpotrivă, o beznă în care eşti nevoit să urci nişte scări sparte luminându-le cu lanterna de la telefon şi o uşă scorojită care scârţâie neprimitor la intrare. Experienţa vizionării unui spectacol are foarte mult de-a face şi cu ceea ce găseşti în foaier – fie o atmosferă caldă, primitoare, un loc curat, călduros şi safe în care să îţi poţi lăsa liniştit haina la garderobă, pe mâna unei doamne care îţi inspiră încredere. Inutil de menţionat că orice vizită la toaleta instituţiei de cultură trebuie nu trebuie să aducă niciun fel de surpriză.
Odată intrat în sală magia nu e gata asigurată. Confortul scaunelor şi arhitectura sălii creează un context care amplifică sau diminuează experienţa vizionării spectacolului. Dacă stai înghesuit într-o sală care arată a maxi-casa de cultură şi mori de cald/frig parcă îţi pasă mai puţin dacă Desdemona moare au ba. Tot de spaţiul sălii ţine şi acustica – alterată grav în multe teatre din ţară de renovări şi „îmbunătăţiri” care au stricat-o iremediabil. Lemnul scaunelor a fost înlocuit cu plastic, lambirurile de pe pereţi cu rigipsul nostru cel de toate zilele, scenele au mai fost înălţate sau lăţite sau alungite sau Dumnezeu mai ştie ce şi uite-aşa, cu intenţii de mai bine s-a făcut mai mult rău, încât urechile se ciulesc unanim şi tot degeaba, căci în unele puncte critice nu se aude ce spun actorii şi pace, indiferent de emisie şi dicţie.
Şi începe spectacolul. Acum importanţa spaţiului dat îşi schimbă perspectiva şi trece odată cu ridicarea cortinei oglinda scenei. Acum e important ce se întâmplă nu doar la rampă, ci şi în culise, la cabine, la sunet şi la lumini. Există sau nu suficiente ştăngi, ai sau nu buzunare în care să scoţi decorul de-a stânga şi de-a dreapta, ai trape, cum poziţionezi reflectoarele, ai unde să le agăţi şi multe multe alte detalii tehnice care pun beţe în roate sau îl ajută pe scenograf, pe regizor şi pe light-designer încă de la primele creionări ale spectatolului în faza de lucru. Pe o scenă de teatru studio e clar că nu poţi aduce 50 de inşi în figuraţie. Şi pe o scenă mare e meschin să laşi doi actori să vorbească stând pe scaune la o masă. Dincolo de bucătăria creativă care trebuie adaptată la condiţiile oferite de spaţiu, există aceleaşi cerinţe simple în ceea ce priveşte amplasarea cabinelor şi confortul pe care ele e de dorit să îl ofere. Una e să te schimbi în spatele unui paravan în buza culisei, alta e să ai o cabină luminată ca lumea, cu o oglindă în care să te şi poţi vedea şi cu spaţiu suficient, încât să nu simţi că eşti în tramvai la oră de vârf atunci când faci ultima repetiţie de text alături de colega de la măsuţa de machiaj de lângă tine. Şi dacă nici nu se aude în scenă ce se vorbeşte pe culoare şi în cine mai ştie ce magazii de pe lângă culise, ar fi de-a dreptul ideal.
Spaţiul pentru un spectacol nu este doar o sală, doar o clădire, doar un loc. Este un dat existenţial care poate altera sau salva experienţa vizionării. Spaţiul teatrului poate fi magic pentru un spectator. Dar, pentru ca magia să aibă loc, este nevoie ca toate detaliile cât se poate de mundane şi materiale să fie bine puse la punct.
Print