În Bucureşti, se ştie, festivalurile de teatru nu sunt puţine, dar nici multe, iar publicul vine, indiferent despre ce gen este vorba, publicul vrea sau consumă, cum spun organizatorii de ceva vreme, împrumutând un termen din limbajul marketingului. Pe de altă parte, în astfel de ocazii nu poţi să nu remarci, ca şi în cazul emisiunilor de televiziune, o anume ipocrizie a publicului, care una zice că vrea, şi alte „consumă“. Când e întrebat, susţine că vrea calitate, dar când are de ales, alege adesea opusul ei. Un fel de făţărnicie care vine, tot ce se poate, şi din ignoranţă sau din incapacitatea de a recunoaşte calitatea.
Nu acesta este cazul celei de-a cincea ediţii a Festivalului de Teatru Independent Undercloud, acum în desfăşurare la Clubul Ţăranului Român, un festival tânăr la propriu şi la figurat, cu un public pe măsură. Printre spectatori, mai numeroşi la spectacolul de noapte decât la cel de seară, studenţi şi liceeni, dar nu numai, într-un spaţiu nu tocmai ofertant. Dar artiştii independenţi sunt obişnuiţi cu aşa ceva şi, mai mult decât atât, le place să joace în locuri neconvenţionale. Sau cel puţin unora.
Asta am observant în toate serile în care am ajuns la festival: actori care joacă cu plăcere şi vorbesc pe limba unui public pentru care teatru nu mai poate însemna, fireşte, ce însemna acum 20-30 de ani, să spunem. E adevărat, unii vin la o „distracţie“ de weekend, alţii ajung acolo ştiind câte ceva despre spectacole, unii se lasă luaţi de val şi intră cu amicii de bere de pe terasă la spectacol. Unii frecventează producţiile independente, alţii sunt surprinşi de ce pot descoperi văzând aşa ceva.
Un mic tur al teatrului independent este, la început de septembrie, când teatrele de stat se pregătesc de o nouă stagiune, un gest necesar şi bine-venit. Util pentru spectatori, artişti şi observatori ai vieţii cultural deopotrivă. Într-o lume în care se trăieşte pe Facebook şi în blogosferă, şi Undercloud, şi alte festivaluri invită omul să încerce gustul autenticului: al emoţiei trăite direct, pe o scenă improvizată la câţive metri de sală, al poveştii spuse atunci şi acolo de un artist. Redescoperind clipe din vieţi fictive, spectatorul se întoare la propria viaţă şi se apropie de o formă vie, surprinzătoare şi adesea consistentă a artei contemporane.
Este un lucru pe care l-am observant clar în festival la mai toate spectacolele, unele ştiute din cluburile bucureştene, altele tocmai ieşite din sălile UNATC. Ideea, destul de incoerentă în sine, că teatrul independent reprezintă o „alternativă “ nu pare deloc valabilă după o săptămână de festival: teatrul independent este o zonă cu o identitate a ei, cu o certă deschidere spre diversitate, chiar dacă se împotmoleşte des în reţetă, cu o vizibilă dorinţă de calitate. Însă, atunci când cea din urmă se întâlneşte cu dorinţa, de altfel, cât se poate de firească, de a obţine profit financiar, calea aleasă este compromisul şi el are, ştim, un preţ mare în cele din urmă. În plan artistic, costurile lui sunt ridicate.
Săptămâna trecută am văzut în lumina reflectoarelor interpreţi cu un potenţial mare, dacă ar fi mă refer doar la distribuţia din Jocuri în curtea din spate, spectacol semnat de Bobi Pricop, sau la Dragonul de aur, spectacol de şcoală regizat de Ioana Petre. Reacţiile spectatorilor au fost pe măsură, lucru vizil şi în cazul dramaturgiei scoase la rampă. La spectacolele după texte româneşti, de Lia Bugnar, Vera Ion, Valentin Nicolau, Mimi Brănescu şi alţii prezenţa publicului a arătat că prejudecata potrivit căreia România de azi n-o duce nici măcar onorabil la capitolul dramaturgi este, într-un fel, doar o prejudecată. Voci ale dramaturgiei există, puţine, ce-i drept, dar pentru a se face auzite ele depind de preocupările regizorilor şi ale managerilor de teatru.
Atmosfera destinsă, total neprotocolară, numărul mare de spectatori care s-au înghesuit să vadă poveşti despre oameni, majoritatea spuse, din fericire, pe limba de azi, pentru întâlnirea cu sensibilitatea omului contemporan, dar şi cu insensibilitatea lui, selecţia făcută de organizatori se întâlnesc într-un eveniment necesar, care poate creşte de la an la an. Aşa cum şi teatrul independent, o soluţie pentru majoritatea tinerilor artişti, poate creşte, poate încerca mai multe căi, poate trece dincolo de clişee, prin care-şi trădează natura şi sensul.
Print