Suntem un popor ludic. Şi voios. Încă din hrisoave şi letopiseţe aflăm cum peteceau cu vin mult, vânat la proţap şi cântece de lăută străbunii victorioşi în diverse bătălii purtate prin codri sau mlaştini. Nu e nevoie de izvoare istorice pentru a putea documenta pofta românului de petreceri şi sărbători; simţim în propriile vene cum ne gâlgâie sângele purtător de ADN săltăreţ şi grabnic făcător de voie bună. Ce e mai greu de determinat şi necesită mai mult decât o aruncare cu privirea la orice chiolhan de cartier este plăcerea aproape masochistă a noastră de a participa cu aplomb şi mândrie, pe care nu ne-o şi explicăm neapărat, la fel şi fel de defilări, demonstraţii, încolonări şi aplaudăm tembel, cu mişcările unei foci dresate, dacă se poate şi în ritm de muzică de alămuri, pe oricine, oricând, pentru mai nimic.
Parada care a precedat deschiderea oficială a „Simfoniei lalelelor” din Piteşti este cel mai recent exemplu de act cultural eşuat în politic şi grotesc. Toată lumea a văzut imagini şi filmări, iar fetiţa de trei ani care pune fruntea pe ciment la îndemnul doamnei instructor în încercarea disperată de a convinge năpârstocul de fată să se dea peste cap pe caldarâm mai ceva ca dresorii care pocnesc din bici sau arată cubul de zahăr în manej a devenit un soi de simbol naţional pentru condiţionarea lobotomizată de a „face frumos”. Şi nu prezenţa unei oficialităţi sau a alteia a făcut-o pe instructoare să insiste, indiferent cine s-ar fi aflat în loja oficială, boţul de fată tot ar fi trebuit să execute „ţucahara” aia pentru că aşa era programul. Şi lumea tot la fel ar fi aplaudat. E drept, apetenţa pentru băi de mulţime, gesturi populare şi boost-uri de imagine sunt mai mari într-un partid decât în altul. Dar, cu siguranţă, când interesele o cer, şi ai noştri unii şi ai noştri ceilalţi, tot la fel de impecabil zâmbesc, strâng mâini, îşi dau mâinile la pupat şi promit aceleaşi lucruri, dar cu alte cuvinte. Aşa că e mai puţin grav cine aplauda din tribuna oficială caznele unui copil care dădea cu spatele de asfalt în faţa Primăriei, şi mai trist că alte sute de oameni se bucurau de spectacol într-un delir contagios.
Întreaga desfăşurare de forţe nu avea mai nimic demn de a fi aplaudat. Spectacolul carelor alegorice nu este nicio găselniţă mioritică, ci un import cum altfel decât caricatural – ruda mai săracă a lui Rio de Janeiro sau New Orleans. Tractoarele care târăsc lalele uriaşe făcute din ceva ochiul boului şi minioni ieşind din ciuboţele supradimensionate, totul scăldat într-un gust îndoielnic care nu are nimic de-a face nici cu specificul local, nici cu sfânta tradiţie care mânjeşte buzele tuturor la astfel de ocazii, nici cu proporţiile, nici cu nimic ce ţine de bun-simţ estetic. Apoi copii gâtlegaţi cu mantii lucioase din cel mai de plastic material cu putinţă trec rânduri rânduri – precum muncitorii din cântecele cu brigadieri – acompaniaţi de fanfară. De ce? Care e mesajul, care e scopul, care e ideea? Copiii sunt frumoşi că sunt frumoşi. Ne mândrim cu ei aşa, din principiu, indiferent dacă pentru rezultate într-adevăr excepţionale într-un domeniu sau altul sau doar pentru că au ochi albaştri. Bine-bine. Dar de ce îi scoatem şi îi arătăm lumii în pas de marş pe strada mare? Ştim că există, ştim că sunt şi frumoşi şi talentaţi şi deştepţi. Sunt mândria şi viitorul nostru. Ok. Dar unde e actul artistic, spectacolul, gestul cultural din a-i plimba în văzul lumii cu mantii lucioase, prin soare?
Tot periplul acesta fără rost de copii, persoane cu dizabilităţi şi mândrii locale nu are nicio legătură nici cu florile, nici cu primăvara, nici cu arta. Se presupune, măcar, că în interiorul expoziţiei ajunse la a multa ediţie (a 41-a) ochiul se poate bucura de spectacolul florilor aranjate cu gust. Dar şi aici efectul artistic… nu prea se realizează. Aceleaşi vaze obosite, acelaşi gazon cu modele de cercuri concentrice, aceiaşi cactuşi, din an în an flori mai tuflite şi culori mai pale. Ori ochii de copil erau mai ageri şi sufletul mai predispus la mirare şi îmbucurare, ori simfoniile cu lalele de acum 15-20 de ani erau mai demne de atenţia media pe care o primesc încropelile prezentului. La drept vorbind, atenţia nu s-a abătut decât în treacăt peste petalele care cad înăuntru. Mai interesant a fost show-ul ad-hoc făcut de circul de afară. Femeia cu barbă e mai atractivă decât tigrul care chiar trece prin foc. Dar în cazul de faţă barba oricum ştim că e falsă, iar tigrul e o pisică jigărită.
Cu ce rămânem după câteva zile în care „razele soarelui ne-au mângâiat” şi „sufletele ni s-au bucurat” aşa cum am fost îndemnaţi de glasuri materne venite din difuzoare cu puţină microfonie? Cu o frunte de copil ştanţată pe o dală de beton, palme care se lovesc una de alta mecanic, în ritm de marş ostăşesc, zâmbete exersate în oglindă şi cuvinte precum „mândrie”, „drag”, „frumos” şi „tradiţie” repetate până la inoculare. Suntem mândri de ţara şi judeţul nostru. Ne e drag de patrie. Tradiţia trebuie respectată cu sfinţenie. E frumos să iubeşti oamenii.
Aşa arată Camera 101 („cel mai îngrozitor loc pe care ţi-l poţi imagina”) a prezentului nostru. E încăpătoare cât să avem loc cu toţii în ea şi se numeşte România. Iar odată ieşiţi de acolo vom fi nişte Winston Smith-ţi în aşteptarea glonţului în ceafă.
„Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi, îl iubeşte pe Fratele cel Mare!” – George Orwell „1984”
Print