Lavinia Şerban şi Oana Bogzaru, Teatrologie, Anul I
La secţia de Regie de Teatru, eşti arhitectul unor lumi imaginare. Sânziana Stoican şi Mircea Leonte vorbesc de pe trepte diferite despre aceeaşi pasiune: regia. Mircea Leonte este student la Regie, anul I, la clasa la care Sânziana Stoican este asistent universitar.
Sânziana Stoican: „Îmi plăcea să-mi imaginez lumi, poveşti, personaje, sau oameni vii făcând diverse lucruri, trăind anumite situaţii”.
UNATC – prima opţiune din pasiune sau iubire imposibilă?
Da, a fost prima mea opţiune, dar n-am dat imediat ce am terminat liceul, a durat ceva timp până să mă decid să dau. Cum m-am hotărât? Nu ştiu. Într-o zi. Adică simţeam că trebuie să fac asta şi am făcut-o, dar nu am o explicaţie foarte logică.
Părinţii nu au fost împotrivă, dar, la început, nici nu m-au încurajat prea mult. Apoi, au văzut că eu chiar îmi doresc să fac asta şi au ajuns la concluzia că e important să mă lase să fac ce vreau şi ce-mi place ca să pot să realizez ceva.
Cum, când ai realizat că locul tău e aici?
Îmi plăcea să-mi imaginez lumi, poveşti, personaje, sau oameni vii făcând diverse lucruri, trăind anumite situaţii. Apoi, mi se pare un loc care îţi oferă posibilitatea să te cunoşti pe tine, să înveţi cum să ştii cine eşti, să te îmbunătăţeşti. Şi în timp, chiar se întâmplă asta, spre asta tindem după terminarea UNATC-ului. Asta m-a atras să dau aici: să încep să investighez tot felul de lumi şi prin chestia asta să ajung, de fapt, la mine.
Cum vedeai teatrul înainte de UNATC, cum îl vezi acum? Ce te aşteptai să găseşti aici?
Sincer, eu nu prea aveam aşteptări, nici mari, nici mici, adică n-am venit pregătită să-mi se deschidă nu ştiu ce porţi. Am fost destul de rezervată din punctul ăsta de vedere. Dar am găsit un loc unde am întâlnit actori cu care m-am înţeles foarte bine, profesori care m-au ajutat să mă întâlnesc cu aceştia, şi cred că lucrurile de aici au plecat. N-am avut aşteptări foarte mari, dar ceea ce am primit m-a ajutat în final.
Atmofera UNATC în câteva cuvinte…
Ea s-a mai schimbat în timp… Din ce am reuşit să văd acum, din partea aceasta a profesorilor, cumva noi eram mai apropiaţi încă din prima de actori, ne-am întâlnit şi am rămas uniţi, ne plăcea să petrecem timp împreună, să ne punem probleme, să descoprim texte. Am învăţat foarte mult unul de la altul, prin greşelile pe care le făceam, sau reuşitele pe care le aveam, învăţam, mergeam mai departe şi creşteam. Am crecut împreună cu actoria, cu colegii de la regie. Lucrul ăsta trebuie să se mai dezvolte la studenţii de acum. Ei nu sunt aşa legaţi; bine, nu au avut nici timp să se cunoască. Cred că se va întâmpla şi la ei în timp.
Ce poţi să-mi spui despre festivalul “Uşi Deschise”?
Eu nu am fost niciodată la “Uşi Deschise” când nu eram în facultate. Am participat doar din interior ca să zic aşa. Dar vin oameni care speră să afle lucruri despre facultate înainte de momentul când vor studia aici, şi asta cred că e bine. Ca student la UNATC, e un sentiment plăcut că, în “Uşi Deschise”, vin oamenii să vadă ce faci tu la clasă. E şi foarte util pentru că vezi alte reacţii decât cele ale colegilor tăi, intri în contact cu oameni care poate nu au cunoştinţe, dar sunt foarte pasionaţi de teatru şi vin să vadă nu un spectacol, ci un lucru care este în proces de creştere. Până în anul III, nu ai contact cu un astfel de public. Cred că un absolvent de liceu nu ştie foarte bine cum se desfăşoară lucrurile în UNATC. Adică, poate ştie anumite informaţii, dar nu cunoaşte organic facultatea. Unii vin cu aşteptări prea mari… atunci e bine să vină, să vadă ce se întâmplă aici, apoi să decidă ce e mai bine pentru ei. Şi “Uşi Deschise” e un bun prilej să facă asta.
Mircea Leonte, Regie, anul I: „UNATC-ul e un fel de utopie, posibilă şi reală, în care atmosfera te inspiră, te îndeamnă la lucru, şi eşti tu, eşti vesel tot timpul, nu sunt gratii pe aici, eşti liber să faci cum simţi tu”
UNATC – prima opţiune din pasiune sau iubire imposibilă?
Cred că prima variantă. Totul a început din pasiune, la fel ca la toţi colegii mei. Bănuiesc că toţi răspund acelaşi lucru. De mic copil vreau să fac asta, de pe la vreo 16 ani. După aia, a continuat şi ca o iubire imposibilă în care părinţii au zis că nu faci teatru ca să supravieţuieşti, îl faci ca pasiune, pe plan secund şi vezi-ţi de altele. Până la urmă, inima şi conştiinţa proprie m-au îndemnat să-mi urmez visul.
Înainte de asta, ce-ai făcut?
În liceu, bilingv-engleză şi un an de psihologie. Şi am făcut altele. Mi-am văzut de viaţă, totuşi am avut o pauză de 5 ani între liceu şi UNATC.
Cum? Când? Prin ce ai realizat că locul tău e aici şi nu altundeva?
Povestea merge în felul următor. Eu am dat admiterea în anul în care am terminat liceul, şi am picat la ultima probă din neatenţie, dintr-o vină pe care mi-o asum 100 %, după care în următorii ani, am încercat psihologie, am încercat să mi fac o firmă de publicitate, dar în toată agitaţia mea din aceşti ani, am descoperit că nu-mi găsesc locul nicăieri şi tot timpul când ajungeam seara acasă, mă gândeam la teatru, şi voiam să citesc teatru şi voiam să fac teatru şi aveam tot felul de proiecte în cap pe care le derulam în timpul liber, şi am hotărât că e timpul să mă axez pe un singur lucru, care, uitându-mă în mine adânc a rămas şi rămâne: teatrul.
Prin Uşi Deschise liceenii descopră că oamenii şi atmosfera din UNATC. Ce impact au asupra ta?
Eu am rămas destul de uimit în prima săptămână, o impresie care a rămas şi în ziua de azi, uneori mă miră plăcut, mă bucură faptul că merg pe hol şi noi, deşi suntem destul de mulţi – şi totuşi atât de puţini în comparaţie cu alte facultăţi de genul Drept, unde sunt vreo 400 – în ciuda lucrului astuia, ne salutăm şi ne cunoaştem şi facem schimb de tot felul de obiecte necesare. Deci dincolo de zâmbete, ne şi ajutăm. Atmosfera e una de lucru care te inspiră, îmi spunea cineva la un moment dat că UNATC-ul, pentru ea, este un vis, e un fel de utopie de fapt facultatea asta. Şi aşa este. E un fel de utopie, posibilă şi reală, în care atmosfera te inspiră, te îndeamnă la lucru, şi eşti tu, eşti vesel tot timpul, nu sunt gratii pe aici, eşti liber să faci cum simţi tu.
Facultatea şi ceea ce faci te-au schimbat? Cum?
Până la urmă sunt student de 4 luni de zile, nu m-a schimbat atât de mult, dar simt un progres şi în viaţa mea din afara facultăţii, în viaţa mea socială, sunt mai atent la unele lucruri pe care până acum nu le valorificam. E o amprentă pe care o simt, şi abia aştept să facă parte din mine sută la sută, adică să termin facultatea asta şi să se vadă că am terminat-o cu bine.
Regreţi că ai venit?
Niciodată. Şi sper să şi rămân.
Print