Volumul „Lecțiile de regie ale lui Vahtangov” de Nikolai Mihailovici Gorceakov va apărea în această primăvară, în colecția Yorick a Editurii Nemira, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu – FITS 2017! Vă oferim în avanpremieră un fragment din traducerea semnată de Raluca Rădulescu.
Despre Vahtangov s-a vorbit adesea în ultimii ani, când mulți se plângeau de absența unor spectacole îndrăznețe în repertoriul teatrelor noastre.
Da, spectacolele lui Vahtangov, care, în epoca în care au fost create, au generat multe dispute, au fost întotdeauna speciale și au ieșit în evidență printr-o extremă expresivitate teatrală. Se spunea că acesta este rezultatul extrem de bogatei fantezii regizorale a lui Evgheni Bagrationovici. Asta e, fără urmă de îndoială, foarte adevărat. Fantezia creatoare a lui Vahtangov întotdeauna a clocotit. Dar să spui doar atât înseamnă să nu spui tocmai ce este cel mai important despre acest regizor talentat.
Inventivitatea neobosită a lui Vahtangov, un uluitor simț al formei scenice, capacitatea lui de a găsi cu o exactitate sculpturală, cel mai viu și mai pătrunzător desen al fiecărui rol, toate astea au fost întotdeauna subordonate gândirii, strădaniei care impresionează într-un mod special redarea subiectului.
Lucrând la Studio, Vahtangov a experimentat mult; el și-a învățat elevii, iar adesea el însuși a descoperit cele mai diverse și mai complexe mijloace pentru a realiza un spectacol viu.
Căutările noilor mijloace de expresivitate teatrală reprezintă o parte importantă a eforturilor de creație ale lui Vahtangov.
Poate că ar fi interesant de studiat acele interesante adaptări scenice, acele detalii exterioare pe care Vahtangov le sugera elevilor săi, pentru a șlefui rolul cât mai bine, pentru a-l face mai viu și neobișnuit de puternic, noi am spune, cu adevărat teatral. Dar toate acestea nu erau nici pe departe făcute de dragul audienței, pentru a fi văzute în exterior.
Se pot da multe exemple ale acestei bogate fantezii regizorale a lui Vahtangov, pornind de la subiectul piesei și de la dorința de a avea un efect emoțional cât mai mare posibil asupra spectatorului. Dacă el îi propunea, de exemplu, în spectacolul Turandot, interpretului regelui Timur, în loc de toiagul de drum, să se sprijine pe așa-numita cârjă, care-l susține pe scenă, atunci voia să sublinieze faptul că acțiunea se petrece nu în adevărata Chină preistorică, ci în povestea interpretată pe scenă.
Când propunea ca regele să aibă pe cap o simplă șosetă, în locul unei căciulițe stilizate, purtate de servitori în comedia italiană sau când sfătuia să nu se ascundă că, de fapt, costumele și măștile erau purtate peste fracuri, el îi spunea spectatorului următoarele: noi nu restaurăm vechile forme ale spectacolului de teatru, ci căutăm elemente noi ale teatrului popular. Dar nu în aceste exemple, nu în aceste mijloace exterioare se găsește explicația diversității montărilor lui Vahtangov. Ea constă în faptul că, pentru fiecare montare, el căuta îndelung și din greu cea mai expresivă formă. Acea unică formă posibilă (după părerea lui), acele mijloace de expresivitate teatrală care să fi exprimat pe deplin ideea piesei alese, stilul și genul ei. Aceasta era tema lui principală.
Rememorând ultimele creații ale lui Vahtangov: Minunea Sfântului Anton de Maurice Maeterlink (varianta a doua), Erik al XIV-lea de August Strindberg, Dibuk de S. Ansky, Prințesa Turandot de Carlo Gozzi, Nunta și Jubileul de A.P. Cehov, se vede foarte clar că Vahtangov a reușit în aceste spectacole să obțină cea mai înaltă formă de expresivitate artistică pe care el o definea prin cuvântul „grotesc”. Grotescul, în accepțiunea lui Vahtangov, nu are nimic în comun nici cu exagerarea grosolană, nici cu primitiva caricatură vulgară.
Când a pus în scenă spectacolul Prințesa Turandot, Vahtangov nu și-a propus să-l amuze cu orice preț pe spectator. Nu, el a vrut să improvizeze puțin pe ideea că viața actorului este o viață aparte a omului, așa cum, în opera Paiațe a lui Leoncavallo, uneori e greu să îți dai seama unde anume drama din piesă devine drama artistului.
Iar când a lucrat la Jubileul, vodevilul lui Cehov, Vahtangov a încercat să pună totul cu „susul în jos”, pentru că voia ca în cea mai incisivă imagine scenică, răul să fie ridiculizat sau, mai corect spus, parcă să arate într-o formă condensată latura ascunsă a vieții, a moravurilor clasei funcționarilor-birocrați din vechea Rusie, de dinainte de Revoluție.
„Toată viața”, spunea Vahtangov, „actorul rezolvă pentru sine acele ghicitori de creație, pe care viața, asemenea lui Turandot, <prințesa capricioasă>, îl pune să le rezolve. Și cu certitudine, nu toate aceste ghicitori au un final fericit. Soarta multor actori este tragică, ca și soarta nefericiților predecesori lipsiți de noroc ai lui Calaf.”
Subiectele de pe scenă sunt subiecte din viață.
Să întrupeze pe scenă „subiecte din viață”, să redea cât mai viu caractere umane, aceasta este munca actorului, o muncă încântătoare, dar totodată și foarte chinuitoare. La această muncă uriașă vă provoc pe toți… Visele lui au mers încă și mai departe, planurile lui erau grandioase și la baza lor s-a aflat întotdeauna o mare idee filosofică, întrupată în cele mai incisive forme teatrale.
Vahtangov a susținut dreptul regizorului și al actorului la cea mai îndrăzneață gândire simbolică, la cea mai convingătoare expresie scenică a ei. El căuta teatrul romantic, poetic, teatrul pasiunilor puternic exprimate și al conflictelor foarte bine definite.
El considera că cea mai importantă datorie a sa este aceea de a aduce în teatru marea artă, înaltă și puternică, care să exprime cât mai deplin viața contemporană.
Vahtangov a fost un maestru al scenei matur și, fără îndoială, extrem de talentat, care întotdeauna a căutat propria soluție, o viziune asupra piesei, care să fie a lui și numai a lui.
Lucrând cu actorul la crearea personajului, el ajungea să obțină un caracter la limita plauzibilului, a adevărului întâmplărilor din piesă, parcă, în cea mai improbabilă situație.
Aceasta era metoda lui regizorală. La repetiții el crea adesea, la prima vedere, cele mai improbabile situații, pentru a justifica interior desenul adânc al rolului.
Print