După ce, în această primăvară, a publicat volumul de dramaturgie „Poveşti din al nouălea cer”, Valentin Nicolau lansează în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, care se va desfăşura între 21 şi 25 noiembrie la Romexpo, încă două volume: „Păstrează copia şi nu uita originalul” şi „România feudelor târzii”. Sâmbătă, pe 24 noiembrie, începând cu ora 13.00, la standul Editurii Nemira, dramaturgul va fi prezent pentru o sesiune de autografe şi o întâlnire cu publicul. „Păstrează copia şi nu uita originalul” reuneşte toate piesele scurte ale autorului, texte care vorbesc despre lumea de astăzi şi despre traumele ei, şi cu umor, şi cu dramatism. Piesele creionează un desen limpede al României ultimelor decenii, având în prim-plan omul şi micile sau marile lui drame, într-o societate în care valorile s-au răsturnat. În schimb, în „România feudelor târzii”, Valentin Nicolau îşi dezvăluie latura de editorialist, care observă şi notează – pe alocuri cu mână de dramaturg – comèdia lumii în care trăim. Tot o imagine a României de azi, de data asta expusă cu duritate şi cruzime, o Românie în care cenzura s-a întors…
În această toamnă, cu puţină vreme înainte de apariţia volumului „Păstrează copia şi nu uita originalul” şi imediat după ce a avut loc spectacolul-lectură cu piesa „Aplauze pentru Lena” (inclusă în volumul „Poveşti din al nouălea cer”), am avut un dialog despre teatru şi dramaturgia contemporană cu Valentin Nicolau. O invitaţie la re-citire, înainte de Târgul Gaudeamus…
Să începem de la spectacolul-lectură „Aplauze pentru Lena”, din cadrul Festivalului Undercloud. Ce perspectivă îi oferă un astfel de spectacol unui dramaturg asupra propriului text?
E prima oară când îşi aude personajele altfel decât în mintea sa. Preînchipuirea prinde materialitate. Un proiect pe hârtie ce devine construcţie spaţială.
Ce perspectivă îi oferă în comparaţie cu un spectacol montat pe scenă?
Diferenţa între spectacol lectură şi spectacol jucat poate fi uneori mică, dar rămâne esenţială atunci când teatrul se împlineşte, se instaurează în toate puterile lui. După ce s-a terminat lectura la „Aplauze pentru Lena”, sala a izbucnit în aplauze şi în acea clipă nu am mai simţit diferenţa. Actorii, chiar aşezaţi pe scaune, având tot felul de îndeletniciri pe lângă actul lecturii, deci fiind evident într-o stare de ne-joc, au convins şi au indus emoţie. A fost puterea talentului Puşei Darie şi a lui Marius Manole, dar şi dovada că teatrul poate fascina chiar şi atunci când nu sunt întrunite toate condiţiile.
Care e sentimentul pe care-l trăieşti atunci când îţi auzi personajele vorbind? Mai sunt „ale tale”? Simţi că te trădează?
De la un spectacol-lectură bine susuţinut, până la un discurs cu miez, în toate situaţiile în care vorbele omului îşi găsesc ascultare, spunem că respectivii au „rostit”. Adică au vorbit cu un rost. A fost un rost în spusele lor. Atunci când actorii rostesc replicile personajelor, nu au cum să trădeze textul. Uneori rostirea e absentă şi atunci, ca dramaturg, ţi se rupe inima pentru că nu-ţi mai recunoşti personajul, nu-i mai recunoşti vocea, pe scenă auzi o copie strâmbă a lui.
Ai experimentat/ experimentezi şi alt tip de scriitură. Care sunt avantajele şi care sunt dezavantajele textului dramatic?
Nu m-aş hazarda să vorbesc la modul general. Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el importantat e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani de zile în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează. Dacă n-au ieşit în lume când le-a venit sorocul, nu vor trăi niciodată şansa de a ajunge spectacol.
Ce l-a făcut pe absolventul de Geologie să vrea într-o zi să scrie teatru? Care a fost scânteia?
Dacă tot românul s-a născut poet, cu siguranţă că şi parte din el, cel născut cu ochi de comediograf, este făcut pentru teatru… Aş fi scris roman, dacă aş fi fost harnic şi tenace. Uneori tânjesc după asta. Mă amăgesc că va veni momentul în care să mă pot dedica timp îndelungat scrisului şi numai scrisului. Romanul iese din continuitate, din obsesia trăită cu încăpăţânare până la capăt. Secvenţialitatea îl compromite. Romancierul care-şi împarte gândul cu alte trăiri, ratează, aşa cred. Deocamdată sunt prea frivol, prea instabil. Mă plictisesc repede şi numai ideea că trebuie să-mi blochez existenţa într-un singur sens mă sperie. Teatrul este cel mai incomod fel de a ficţiona, însă cel mai comod pentru unul ca mine.
Care a fost primul spectacol de teatru pe care l-ai văzut? Povesteşte-mi!
Zău dacă-mi amintesc. Cred că mai întâi am văzut teatru la televizor… sau la teatru de marionete, la Ţăndărică. Logic, aşa trebuie să mi se fi întâmplat.
Spune-mi câteva spectacole care te-au marcat şi de ce.
„Să îmbrăcăm pe cei goi”, cu Ştefan Iordache, la Teatrul Mic, secolul trecut, mileniul trecut… „Sonetele lui Shakespeare” cu Berliner Ensemble, de curând. Multe dintre spectacolele care m-au zguduit interior s-au topit în memoria mea, nu au rămas evenimente de evocat, ci au devenit parte din felul în care gândesc şi trăiesc teatrul. La fel ca şi oamenii de care nu-ţi mai aduci aminte precis nume, date, ci doar că întâlnirea lor a însemnat schimbări de parcurs în viaţă.
Eşti un spectator de teatru fidel?
Nu prea… Mai rău, am prostul obicei, uneori, ca la piesele care nu-mi plac să ies din sală înainte de terminarea spectacolului. Cineva m-a apostrofat, spunându-mi: „poţi să ai un pic de bună-voinţă şi să rămâi până la sfârşit, dacă tot ai bătut drumul până la teatru?”. Doar că eu am „bătut drumul” până la teatru ca să am o întâlnire. În absenţa întâlnirii cu spectacolul de teatru, mă simt caraghios să continui să stau într-un fotoliu, mimând că trăiesc emoţii pe care nu le simt, minţindu-mă că ne-am întâlnit, în condiţiile în care ce se-ntâmplă pe scenă îmi rămâne străin. Mi-e greu să fiu politicos atunci când promisiunea şi aşteptarea au fost mari. Dezamăgirile nu sunt un spectacol… Dar atunci când merg şi rămân ferecat în scaun, trăiesc teatrul ca pe una dintre marile bucurii ale vieţii.
De ce scrii teatru? Pentru că eşti îndrăgostit de teatru? Pentru că vrei să spui povestea? Pentru glorie?…
E felul cel mai potrivit mie să spun poveşti.
Care sunt momentele cele mai grele atunci când scrii?
Când pagina rămâne albă sau, în ultimul timp, de când scriu direct în computer, când ecranul rămane gol. Cele mai dure sunt atunci când îţi dai seama că povestea nu iese, că a devenit o făcătură, iar personajele nişte neisprăviţi. Atunci când îţi devine evident că scrisul a eşuat. Sentimentul rebutului, al strâmbului, al monstruozităţii care a ieşit din tine înspăimântă şi de cele mai multe ori descurajează. Am învăţat să evit asemenea momente neforţând scrisul, aşteptând mai degrabă să mă tragă personajele de mânecă să le dau cuvintele ca să existe, decât să risc alergând eu după ele. Cu riscul, cum am spus, să le treacă vremea şi să rămână doar năluci în poveşti pierdute în mintea mea.
Ce fel de legături se stabilesc între tine şi personaje? Cine se supune cui? Cine conduce pe cine? Dramaturgul personajelor sau personajele dramaturgului?
Mi-e teamă să nu pară ceva clinic… Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am termint de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani de zile până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.
Cum ai descrie peisajul dramaturgiei contemporane? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la ceea ce vezi? Care sunt problemele cele mai mari?
Nu am citit într-atât încât să mă pronunţ competent. Ce ştiu sigur e că se citeşte enorm de puţină literatură dramatică şi nu mă refer la publicul larg, ci la cel de specialitate. Regizorii, actorii, criticii citesc mult prea puţin, din ce în ce mai puţin. Multă farsă în lumea teatrală, se vorbeşte din auzite sau, mai grav, în necunoştinţă de cauză. Sau nu se vorbeşte de ce ar merita cu adevărat. Nepăsare şi ignoranţă. Cea mai păguboasă dintre necitiri, pentru repertoriul teatrelor, o provoacă regizorii. Restrângându-şi lecturile şi montările la doar câţiva autori clasici, nepracticând prospecţiuni permanente în literaturile contemporane, fac din teatru o continuă reciclare a unor texte tocite prin suprafolosinţă. Pentru regizori, dramaturgii contemporani sunt persoane necunoscute care, atunci când îşi fac prezenţa, mai degrabă deranjează. Spectacolele de teatru sunt declarate operele de autor ale regizorului, în care textul dramaturgului a fost doar pretextul viziunii sale, musai mai năstruşnică, mai insolită, mai oricum altfel pentru ca spectatorul şi critica să aibă motiv să aprecieze regizorul care a reuşit încă „o lectură originală” a textului, uneori ajuns de nerecunoscut. Destinul unui dramaturg e atât de dependent de întâlnirea cu regizorul, cu directorul de teatru, cu marii actori, încât viaţa sa este o aşteptare continuă sub semnul şansei să se întâmple cândva. Directorul de teatru, fiindcă tot l-am pomenit, a ajuns să se rezume de cele mai multe ori la condiţia managerului excedat de probleme financiar-administrative. Secretarul literar a devenit o poziţe cel mai adesea formală, atâta timp cât venirea în teatru a unui regizor înseamnă implicit că textul a şi fost ales… O goană după imagini, după aparenţe, după percepţii. Imaginea cuiva e mai importantă decât persoana în sine, la fel şi pe scenă, ea domină rostirea. Poate că e normal ca imaginea să primeze într-o lume de telespectatori, cuvântul a avut gloria lui atunci când oamenii mai aveau răbdare să-i asculte pe ceilalţi.
Care sunt problemele teatrului românesc, văzute prin ochii unui dramaturg?
Aceleaşi ca şi ale scenei mari a societăţii româneşti: sărăcia, impostura, hoţia, politizarea, înfeudarea…
De ce fel de poveşti crezi că are nevoie publicul actual?
Poveşti despre oameni. Atât de puţin cere publicul şi toţi se chinuie să-i ofere enorm altceva.
Care sunt capcanele în care poate să alunece un dramaturg?
Să expliciteze. Să teatralizeze. Să rateze întânirea cu cei care vin după el să ridice spectacolul, nedându-le toate resursele de text şi pretext pentru a construi o poveste cu personaje în carne şi oase, pe o scenă care să aibă puterea să reprezinte orice spaţiu de existenţă umană.
Cât de mult determină publicul şi gustul lui starea dramaturgiei?
E o piaţă lumea spectacolelor de teatru. Spectacolul de teatru e o marfă. Se vinde, se cumpără. Se fură şi se contraface. Gusturile sunt diferite, pentru producţia de serie, pentru modelul la modă, ca şi pentru cel unicat, autentic, de nereprodus. Falsurile sunt la mare căutare, ieftine şi cu sclipici. Un talmeş-balmeş din care doar timpul ne scoate cu faţa curată şi gustul nepervertit.
Crezi că afirmaţia lui Shakespeare că „teatrul e oglinda lumii” mai e valabilă azi şi în ce fel s-au modificat sau nu nuanţele acestor cuvinte?
Nu şi-au pierdut valabilitatea. Nuanţele sunt nesemnificative, doar în măsura în care tehnicile folosite acum în spectacol sunt un reflex al tehnologizării vieţii cotidiene. Cu implicaţiile ei bune, dar şi cu doza de artificial care sufocă deopotrivă spectacolul de teatru şi viaţa de zi cu zi.
Când scrii, când alegi un subiect, vrei să te exprimi pe tine sau „să aşezi lumii oglinda în faţă”?
Teatrul nu e o demonstraţie. Nu este un demers logico-discursiv. Nici măcar unul reflexiv, în sensul oglindirii unei realităţi care se loveşte de conştiinţa dramaturgului şi iese prin scrisul său înapoi în lume. Scrisul este o întâmplare, e acea stare, pe care poţi uneori să o prinzi, de a deveni unealta care scrie „la dictare”, atunci când ai parte de Duh şi acesta îţi dă cuvântul.
Dacă ar fi să alegi o epocă anume din istorie în care ţi-ar fi plăcut să trăieşti şi să scrii care ar fi aceea?
E atât de ofertantă epoca în care trăim! Sunt martorul atâtor schimbări de lume, de lumi, încât cred că aş fi un fraier, dacă aş da-o pe alte vremuri. Uneori am senzaţia că sunt martorul sfârşitului. Pentru orice spectator, finalul e cel mai tulburător, în plus, sfârşitul spectacolului dă sens poveştii.
Ce reproşuri ţi-ai aduce ţie ca dramaturg?
Nu spun.
Care e cea mai mare dezamăgire legată de teatru?
Că uneori vrea să concureze cu filmul, cu televiziunea, uitând, ignorând ce are mai valoros: actorii – oameni vii, trăind poveşti de viaţă în faţa altor oameni vii – spectatorii, împreună crezând în acelaşi lucru. E o minune, atunci când se întâmplă. Această întâlnire în credinţă este minunea teatrului.
Urmează să-ţi apară în curând un nou volum de piese scurte. Spune-mi în câteva cuvinte cui se adresează, ce va conţine şi, ca editor, dacă există public pentru cartea de teatru.
De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de „concert de cameră” au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat. Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate. Tocmai bune pentru teatrele independente. Volumul poartă titlul „Păstrează copia şi nu uita originalul”, numele uneia dintre piesele din cuprins.
Ce e teatrul pentru tine?
Aparent e o dublă sminteală: actorii se cred altcineva decât sunt, spectatorii se cred martorii unei întâmplări care nu se întâmplă. Teatrul transfigurează dubla nebunie. Suprimând delirul, se transformă într-o insulă temporală unde se poate instaura dictatura posibilului.
Print