Pe 22 iunie 2017, Valentin Nicolau ar fi împlinit 57 de ani. Dacă timpul ar fi avut răbdare… Din propriile cuvinte răspândite în interviuri pe care le-a acordat de-a lungul vieții, îi creionăm un „autoportret” indirect. Un dialog peste timp și dincolo de moarte, cu Valentin Nicolau…
A fost odată, povestea unui început. În 1991, Valentin Nicolau, absolvent de Geologie, înființa Editura Nemira, care a împlinit 25 de ani…
Alegerea facultăţii a stat sub semnul compromisului, chiar dacă ulterior am iubit geologia-geofizica. Opţiunea mea n-a fost generată de dorinţă, ci doar de ceea ce aş fi putut face mai convenabil la acel moment. Există uneori şi compromisuri fericite. Am ales Facultatea de Geologie – Geografie, amintindu-mi de vorbele cuiva, întâlnit în anii de liceu, şi care-mi spunea că la Geologie se învaţă lucruri fascinante, iar meseria comportă două mari avantaje: nu ai şefi, în schimb ai o groază de timp pentru a face ce-ţi doreşti. Ce argument mai bun pentru un om care voia, de fapt, altceva?!
Și într-o zi, a hotărât să „redescopere americile”…
Întâmplarea, neprevăzutul sunt parte a oricărei poveşti, uneori chiar motorul ei. Primii ani după ’89 au creat ipoteze şi situaţii unice, irepetabile. Trebuiau redescoperite toate „americile”, trebuiau retrăite toate poveştile începutului. Şi totul era pe muchie de cuţit. Nemira a fost şi va rămâne una dintre marile şi frumoasele istorii ale acelor ani. Aproape ca un basm. Uneori, am senzaţia că nu sunt eu cel căruia i s-a întâmplat. Ca să mă conving, deschid cele câteva cărţi, apărute recent, despre istoria editurilor româneşti. Citesc că, într-adevăr, mi s-a întâmplat mie.
Cum a fost de fapt… Înainte de Nemira, a fost Ziarul Științelor și Călătoriilor, o încercare nereușită, care l-a aruncat în pragul disperării.
Am scos șase numere. Aveam un apartament de două camere la etajul trei, într-un bloc pe Drumul Sării, și într-un final am reușit să umplu două camere cu retururi. Când le-am dat la topit, am adus o basculantă în fața blocului și le-am aruncat de la balcon. Am pierdut banii împrumutați, îmi dădusem și demisia de la serviciu. Era tragic, că nu mai voia nimeni să mă împrumute. Acum mă amuz și pare o poveste simpatică, dar eram un ratat perfect. Țin minte că mergeam zile în șir pe jos, nu mai aveam nici bani de tramvai, aveam o singură pereche de pantofi care se rupseseră și ăia. Nici bani de țigări nu mai aveam și dacă vedeam pe jos un chiștoc mai lung, nu ezitam să-l ridic. Pe toate fronturile era ratare: profesional eram ratat pentru că îmi dădusem demisia dintr-un post călduț, în business era faliment clar, prietenii mă ocoleau toți. Până într-o zi, când…
Până într-o zi când a apărut ideea salvatoare…
Pe 1 decembrie 1991 apărea primul Sven Hassel de la Editura Nemira, în 75.000 de exemplare pe care le-am vândut într-o zi, cu banii jos. Dimineața eram într-o casă unde băgasem toată marfa asta și seara eram în aceeași casă, dar plină de bani. Erau teancuri imense de bani, peste tot numai bani. Eram cu niște amici și cu nevastă-mea și mă apucase o țăcăneală când am văzut că am reușit, am început să lovesc banii, să dau cu piciorul în ei, de zburau. Mi-am zis la un moment dat: „Dacă nu te oprești, o iei razna”. Și toată noaptea am tăiat cu nevastă-mea bucăți de hârtie, cu scoci, i-am numărat și am făcut pachețele. Dimineața m-am dus cu niște saci și genți de voiaj la bancă. Creditul era acoperit, din prima zi. Mi-am mai dat seama de ceva în noaptea aia în care am făcut banderolele: că Dumnezeu mi-a dat și o responsabilitate, că viața mea nu trebuie să fie numai o cacealma.
Asta era marea descoperire a unui om care începuse să câștige primii bani la vârsta de 13 ani…
Cred că primii bani i-am câştigat când nu împlinisem încă 13 ani. Am fost pe rând mărţişorist, sondor, marinar, pictor, hamal, meditator de matematică şi fizică şi cred că mi-au scăpat alte câteva munci de ocazie. De fapt, pe la 15 ani ajunsesem să câștig mai bine ca tata. Fiind o familie foarte săracă, dar trăind într-un mediu cu colegi și prieteni care veneau din familii înstărite, a existat permanent o tensiune în mine, între ce vedeam la prietenii mei că au, între standardul lor de viață și ce puteam eu să îmi permit. Munceam la Întreprinderea pentru Prospecțiuni Geologice, dar câștigam în primul rând din mărțișoare. De la 12 și până la 30 de ani asta am făcut, mărțișoare.
Dar după 30 de ani, s-a întâmplat… Nemira!
Cu Nemira s-a întâmplat ceva special, cum foarte rar îţi este dat să trăieşti. Nemira mi-a oferit şansa să transform pasiunea în profesie şi, pe deasupra, să obţin un succes imens, inclusiv financiar. De aceea, repet, Nemira este o istorie de excepţie. Am încăpăţânarea de a încerca să fac lucrurile până la capăt. La fel cum am făcut faţă când înrămam tablouri, când lucram pe vapor sau umblam pe coclauri căutând „substanţe utile” acolo unde ceilalţi vedeau doar peisaje. Poate şi din respectul pe care-l am pentru timpul consumat făptuirii acelor lucruri nu suport să constat că l-aş fi putut irosi aiurea. Mi-e frică să trăiesc ieftin.
Multe dintre obsesiile noastre le descărcăm în fapte curente, dându-le semnificaţii pe care le înţelegem abia mai târziu. A fost un fel de anticipare simbolică a unei intenţii care la momentul respectiv părea doar o rutină. Când a trebuit să dau nume editurii care publica Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor, obligat de o schimbare de legislaţie, am testat împreună cu câţiva prieteni nume din mitologie, acronime, tot felul de jocuri de cuvinte. Trecând la geografie, m-a fascinat rezonanţa numelui unui munte, a unui vârf de munte din Carpaţii Orientali: Nemira. Suna seducător, nu-mi pot explica exact de ce m-a vrăjit. Primul slogan al editurii botezate astfel în 1991 fost „Un munte de cărţi, un sigur pisc – Nemira”. Aveam să descopăr abia mai târziu, chiar pe pielea mea, că Nemira înseamnă fără pace, nelinişte…
Și de la neliniștea Nemirei, la conducerea Televiziunii publice, o experiență care a însemnat în aceeași măsură zbucium! Trei ani ca Președinte TVR…
TVR este o Românie în mic. A fost fascinant să conduc această esență de Românie. Cred că am reușit să transform o fostă televiziune de stat, aflată de ani buni într-o tranziție incertă, într-o instituție publică de media, respectată și apreciată. Dar, fiindcă se întâmplă în România, violul politic a curmat acest curs.
Trei ani. Glorie şi risipă, ar spune un cronicar. Cred că am reuşit în acei ani să construiesc una dintre cele mai frumoase poveşti de succes din spaţiul public românesc. A fost un vis frumos. După ce mi-am dat demisia totul s-a prăbuşit. La câţiva ani după aceea, am scris o carte despre televiziunea publică, cu referire precisă la istoria şi situaţia televiziunii române, având titlul „TVR – mărire şi decădere”. I-am pus ca motto un vers din Alain Bosquet – „s-a prefăcut în faleză ca să cadă de la înălţime” care spune aproape totul despre soarta acestei instituţii. Privind înapoi îmi dau seama că anii din urmă au fost pentru România timpul distrugerii. Încercările mele erau în răspăr cu vremurile. De conflictul în care intram cu spiritul demolator al epocii m-am lămurit iarăşi greu, spunându-mi cu încăpăţânare că se poate şi construi. Acum parcă m-am lecuit.
Dar nu s-a lecuit… iar anii din urmă au fost la fel de zbuciumați și dezamăgirile l-au făcut să scrie zeci de editoriale, adunate în volumele „Dumnezeu e în sens invers” și „România feudelor târzii”, iar la premiera filmului „Zi că-ți place!” să vorbească despre o Românie sufocată de impostură!
Oamenii se complac prea mult în anormalitate. Nu există acel reflex, acel instinct social, de a sancționa la timp și pe măsură grobianismul guvernanților. Un fel de blegeală istorică. Predispoziția de a accepta mai răul e compensată de simțul acut de a ne descurca în orice condiții. Facem ce facem și supraviețuim, de trăit cu adevărat, mai puțin… Sperăm de fiecare dată să aibă parte de o viață mai bună copiii noștri, care reiau, la rândul lor, această mare amăgire. Amânăm la nesfârșit să ne luăm destinul în mână și să nu ne mai lăsăm tranzacționați de „elita prădalnică” – politicienii. Există cenzură în România. Dar cea mai toxică este autocenzura. Și cea indusă prin relațiile de muncă și care vine din nesiguranța locului de muncă, din sărăcie, din sistemul de salarizare precar. Multă mizerie, multă promiscuitate, în toată societatea. Dar cea mai nefirească e cea din presă și din artă.
Și pesimism… O mică prezicere despre un viitor care s-a dovedit prea zgârcit cu el!
România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos. Mereu există un mai rău pe care nu-l credeam capabil și el vine din viitor ca o certitudine, implacabil. Aș vrea să nu mai fie actual peste 15 ani, să dateze, dar mi-e teamă că va fi și mai actual.
Iată și motivul pentru care a ales să scrie teatru. Deși el s-a schimbat în timp, de la momentul 2008, când spunea aceste cuvinte.
Faptul că scriu teatru, astăzi, este un răspuns la provocarea pe care mi-o adresează societatea. Cred că acest răspuns are şanse să ajungă la oameni şi să le vorbească despre lumea în care trăim şi despre excrescenţele ei (a se citi: forme de manifestare) maligne, ce trebuie sesizate şi extirpate. În ultimă instanţă, teatrul este pentru mine un exorcism.
Și mai departe, o mărturisire a dramaturgului Valentin Nicolau!
Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el important e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani întregi în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personaje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează.
Momentele cele mai grele sunt atunci când pagina rămâne albă sau, în ultimul timp, de când scriu direct în computer, când ecranul rămâne gol. Cele mai dure sunt atunci când îţi dai seama că povestea nu iese, că a devenit o făcătură, iar personajele nişte neisprăviţi. Atunci când îţi devine evident că scrisul a eşuat. Sentimentul rebutului, al strâmbului, al monstruozităţii care a ieşit din tine înspăimântă şi de cele mai multe ori descurajează. Am învăţat să evit asemenea momente neforţând scrisul, aşteptând mai degrabă să mă tragă personajele de mânecă să le dau cuvintele ca să existe, decât să risc alergând eu după ele. Cu riscul, aşa cum am spus, să le treacă vremea şi să rămână doar năluci în poveşti pierdute în mintea mea.
Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am terminat de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani întregi până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.
Nu-mi recitesc piesele. Ar fi ca şi cum m-aş întoarce la o veche poveste de iubire, am trăit-o cândva, a fost minunată sau chinuitoare, dar nu vreau să mai văd chipul femeii. Poate astăzi nici nu aş mai recunoaşte-o. Prefer să mă îndrăgostesc din nou, de altă femeie, să trăiesc o nouă poveste. Şi mai este ceva: nefiind un truditor pe text, terminarea piesei este ca o eliberare.
Are succes cartea de teatru în România? Sinceritatea editorului…
Din punct de vedere al vânzării, cartea de teatru sigur nu rentează. Mai mult, pot să vă spun că a început să nu mai renteze niciun fel de carte. Însă editura nu este doar o fabrică de „detergenţi spirituali” sau de „confecţii culturale”, ci şi o instituţie care trebuie să impună anumite lucruri pe piaţă, să-şi asume un program editorial care nu are întotdeauna legătură cu finalitatea economică.
Dezamăgirea dramaturgului…
E o piaţă lumea spectacolelor de teatru. Spectacolul de teatru e o marfă. Se vinde, se cumpără. Se fură şi se contraface. Gusturile sunt diferite, pentru producţia de serie, pentru modelul la modă, ca şi pentru cel unicat, autentic, de nereprodus. Falsurile sunt la mare căutare, ieftine şi cu sclipici. Un talmeş-balmeş din care doar timpul ne va scoate cu faţa curată şi gustul nepervertit.
Dacă teatrul ar reveni la forţa cuvântului, fără a încerca să concureze prin imagine cinematografia şi televiziunea, sălile s-ar umple din nou. De asemenea, dacă directorii de teatre şi secretarii literari ar avea curajul să propună pentru scenă scrierile dramaturgilor contemporani, s-ar face un pas în plus către spectatori. Cred că nu se poate trăi permanent într-o cultură de import, nu se pot auzi pe scenă numai cuvinte traduse din alte limbi şi exprimând realităţi care nu se găsesc şi la noi.
Între timp, titlul primului său volum de dramaturgie, publicat la UNITEXT, „Dacă aș fi un înger”, și-a pierdut aspectul condițional…
Dacă aş fi un înger… bun, m-aş ţine de fişa postului lor, care este foarte bine întocmită. Nu cred că ei ies foarte mult din fişa de post – nici nu ar avea cum – pentru că atribuţiile lor sunt foarte bine precizate în jurul omului, adică în jurul celui căruia îi aduc servire. Scriu acum o piesă care se va intitula „Taina îngerilor” şi în care îmi închipui că, dacă îngerii au atribuţiuni foarte precise, ei bine, au şi o taină. O taină pe care nu o ştiu decât ei. Eu mi-o închipui doar, şi anume: faptul că dragostea dintre doi oameni este consecinţa directă a iubirii îngerilor lor păzitori. Această taină a lor ne face pe noi oamenii să ne întâlnim, să avem poveşti remarcabile de viaţă, să ne căutăm mereu.
Există Rai sau Iad?
În sensul cinematografic uman, nu. Dar cred în ele în sensul de zone ale existenţei, după cea pământească. Pentru mine nu există o apocalipsă comună, ci o apocalipsă a fiecăruia, pentru că fiecare dintre noi avem un sfârşit. Şi până la urmă raiul şi iadul încep de aici, de pe pământ. Până la urmă, viaţa în sine poate fi ori un rai, ori un iad. Raiul şi iadul sunt legate de individ, nu de o percepţie colectivă.
E atât de ofertantă epoca în care trăim! Sunt martorul atâtor schimbări de lume, de lumi, încât cred că aş fi un fraier, dacă aş da-o pe alte vremuri. Uneori am senzaţia că sunt martorul sfârşitului. Pentru orice spectator, finalul e cel mai tulburător, în plus, sfârşitul spectacolului dă sens poveştii.
Dar n-a avut răbdare. Între timp, „dorul de ducă” l-a dus pe Lună!
Nu pot sta liniştit. Dacă nu vin ele peste mine, îmi construiesc singur provocările. Sunt într-o permanentă stare de beligeranţă, care mă ţine treaz. Visez şi mi-e teamă. Mi-e dor de ducă. Şi să scriu roman… Sau, poate, voi pleca pe Lună.
Mulțumim celor care au realizat aceste interviuri din care am încercat un portret: George Arion, Cătălin Vărzaru, Monica Andronescu, Cristina Modreanu, Gabriela Simon, Răzvan Bucuroiu, Alice Năstase Buciută, Lucian Vasilescu.