În 1954, când avea 12 ani, a urcat pe scenă prima oară, într-un spectacol de la Craiova, oraș în care locuiește și azi, pentru că, așa cum a mărturisit, nu l-ar putea părăsi niciodată. Actoria, „meserie-patimă“ care i-a creat, în timp, o aură de legendă, după succese naționale și internaționale de răsunet, l-a condus pe un drum spectaculos. După aproape 60 de ani de teatru, Valer Dellakeza crede și în întâmplare, și în predestinare. După zeci de roluri impresionante, multe în spectacole de referință, și numeroase premii, despre care crede că au puterea de a te scoate din „marasmul stării de actor al zilelor noastre“, este convins că refuzul compromisului și al renunțării netezește calea drumul spre victorie, care trece inevitabil prin suferință.
În stagiunea aceasta a Naționalului craiovean spectatorii îl pot vedea, momentan, în spectacolele „Familia Tót“, regizat de Laszló Bocsárdi, „Caligula“, montat de același regizor, și „O scrisoare pierdută“, în regia lui Mircea Cornișteanu.
Ați fost recompensat recent cu o distincție acordată de Președinția României, pe care o primesc puțini actori. De altfel, de-a lungul anilor, ați primit o mulțime de premii. Ce credeți despre ele? Ce sens au ele?
Nu încerc să acuz pe nimeni, însă cred că aceia care în mod subiectiv încearcă să justifice lipsa de importanţă a câştigării unui premiu nu au înţeles nimic din datoria fiecăruia dintre noi de a da valoare muncii individuale sau în echipă. Suportul moral, dar şi cel emoţional pe care ţi-l dă un premiu este la fel de important precum aplauzele, care sunt, şi ele, tot o formă de apreciere. Numai că aplauzele se sting cu ultima cădere de cortină, pe când premiile dăinuesc o veşnicie. Şi noi, actorii de teatru, rămânem, dacă rămânem, într-o istorie a noastră doar prin aceste premii.
În lumea teatrului premiile nu se obţin la concurenţă pe aceeaşi temă, ci pe teme, de cele mai multe ori care nu au nimic în comun, în afară de seriozitatea cu care fiecare dintre candidaţi abordeză tema dată. De aceea şi munca celor care jurizează e contestată cu vehemenţă, repudiată sau apreciată. Un premiu, atunci când vine din partea profesioniştilor în materie de Artă Teatrală, din partea DOAMNELOR şi DOMNILOR criticii româneşti, din partea puţinilor REGIZORI, din păcate şi unii, şi alţii pe cale de dispariţie, are o pondere şi o semnificaţie deosebite. El are darul să te tragă să te scoată din marasmul stării de actor al zilelor noastre.
Apropo de relaţia regizor – actor: v-aţi pus vreodată întrebarea, necunoscând felul în care s-a lucrat la spectacolul pe care îl analizaţi, „Familia Tót“, ce contribuţie are fiecare din ei la reuşita lui? Nu credeţi că uneori stabiliţi calităţi nemeritate, premiind astfel pe cine nu merită? Fără complezenţă, vă spun că sunt premii care, sufleteşte vorbind, au o însemnătate mai mare decât posibilile râvnitele onoruri oficiale. Onorurile ţin de conjuctura favorabilă, de poziţia socială şi de anumite câmpuri de forţă. În schimb, onoarea ţine de preţuirea pe care ţi-o acordă cel care te premiază. De aceea Ordinul primit la propunerea preşedintelui României, ca recunoaştere publică a meritelor mele, mă onorează, căci eu consider că „onoarea e mai importantă decât onorurile”.
…dar sunt şi premii care pot îngropa atunci când sunt prea grele pentru umerii care le poartă. Trecutul directorat al lui Boroghină (offff!), prin marile spectacole ale lui Silviu Purcărete, au stat, după plecarea celor doi, ca o sabie deasupra capetelor noastre, de aceea am greşit şi mult, şi grav. Ne-a lipsit oglinda în care să credem. Şi ca să vă reamintesc, suntem, eu şi teatrul meu, răsfăţaţii premiilor. De la revoluţie încoace am obţinut 12 premii internaţionale la cele mai mari Festivaluri de Teatru din lume, şi peste 100 naţionale.
Premiile se pot constitui şi în considerente frumoase. Ele s-au adunat în gândurile unor oameni de aleasă pricepere în ale teatrului, martori oculari din perioada de glorie a teatrului românesc:
Sunt momente când stai şi te întrebi dacă această companie românească (Teatrul Naţional Craiova) este cea mai bine alcătuită de la Berliner Ensamble a lui Brecht sau poate de la Royal Shakespeare Company a lui Peter Brook… (Phill Gbby, „The Stage”, 21 mai 1997); Acesta este BITE, noul eveniment teatral internaţional de la Barbican, care schimbă pentru totdeauna scena teatrală londoneză. În cele douăzeci şi două de săptămâni ale stagiunii vom prezenta cea mai largă gamă de talente teatrale internaţionale aduse vreodată în capitală – de la Chicago la Craiova, de la Los Angeles la Tokyo, de la Bruxelles la St Petersburg. (Graham Sheffield – Artistic director, Barbican Center London – BITE:98 – Caietul program de la ORESTIA). Cât despre premiile UNITER, în afară de cele personale, Naţionalul craiovean a adunat, la grămadă, (regizori,scenografi, spectacole, actori), peste 20! Deci ştiu ce înseamnă un premiu, fiind artizanul multora dintre ele!
Când v-ați bucurat ultima oară la teatru? Și când v-ați întristat?
Mă bucur când lucrez cu un regizor bun, dar asta de foarte mult timp nu mi s-a mai întâmplat, şi mă întristez de fiecare dată când văd pe scenă actori mulţi şi artişti puţini.
Cum vă simțit în teatrul de azi?
Teatrul modern care se face acum nu îmi permit să îl apreciez pentru că nu-l înţeleg. Sunt convins că îşi are fanii lui şi că este necesar. Fiind un actor de rit vechi, format la Şcoala lui Finţi, Calboreanu, Antoniu, Şahighian, Jana Popovici, Beate Fredanov, Cojar, Cotescu, hrănit din spectacolele lui Vlad Mugur (Craiova 1956-1958), Ciulei, Penciulescu, Esrig la Teatrul de Comedie (anii studenţiei), mă adaptez mai greu noului. Am încercat să lucrez şi cu regizori despre care se zice că sunt la modă, dar n-am înţeles nimic. Iar ca să mă dumiresc a trebuit să-l întreb pe regizor de ce trebuie să fac ceea ce îmi cere. Am întrebat şi mi-a răspuns „pentru că aşa vrea el”!!! – strict autentic! Or, în această situaţie, fără să trec în altă barcă, părăsesc corabia care simt că se scufundă, cu orice risc şi încerc să scap cum pot. Târziu de tot mi-am dat seama că nici el nu ştia despre ce e vorba.
Am lucrat şi în stil „modern” (vezi Purcărete, Vlad Mugur, Tompa Gabor), pentru export, dar asta se întâmpla în secolul, în mileniul trecut, iar de atunci „modernul” a devenit atât de modern, că numai superesteţii îl înţeleg, şi eu nu fac parte dintre ei. Să ne înţelegem: nu zic că e un teatru care n-ar trebui să se petreacă, că e forţat, dar nici nu mă poate forţa nimeni să-l accept.
Cum era lumea teatrului în copilărie, când ați urcat prima dată pe scenă?
Trebuie să ştiţi că am intrat în Naţionalul craiovean în pantaloni scurţi şi am ieşit din el în baston, la pensie. Sunt istoria vie a acestui teatru. În 2014 se împlinesc 60 de ani de când acest minunat lăcaş de cultură, ambasador al României pe meridianele lumii, punct cardinal timp de 12 ani în lumea teatrului mondial, se sprijină şi pe umerii mei. Într-o discuţie cu minunatul Tudor Gheorghe, ne-am amintit, nu fără emoţie, de actorii craioveni pe care i-am găsit în teatru la reîntoarcere după terminarea studiilor. Trei generaţii de actori absolut fabuloşi! Trei generaţii de actori care ne-au marcat cariera. Dacă numai amintirea despre ei mi-ar rămâne din viaţa de actor, ar fi de ajuns! Acum, ca şi atunci, mă bucur de colegi excelenţi, de la care am mai furat câte ceva, ca să completez ce au furat ei de la mine. Suntem un colectiv serios, sensibil egali ca talent, cu excepţia mea, care sunt mai talentat.
Dacă v-aș ruga să-mi rezumați în câteva cuvinte viața actorului român în comunism, ce mi-ați spune?
Dintr-o diurnă puteai să mănânci seara, după spectacol până se încărca maşina cu decor, o friptură, să bei un litru de vin şi să cumperi şi un pachet cu ţigări! Azi, diurna o pierzi prin buzunar. Atunci actorul era venerat, adulat! Îmi aduc aminte că prin anii ’56, părul Silviei Popovici, al Sandei Toma şi al Eugeniei Nedelcu, îl cumpărau liceenii de la „Coafura Lăpuşneanu” şi îl purtau în legitimaţia de elev, iar fetele de la ’Medie 3 mai-mai să cadă în cap de la ferestre când treceau prin faţa liceului, Amza, Rucăreanu, Bohoreanu, Sassu.
Spectacolele făcute de Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Dinu Cernescu la Craiova, au avut efect de cutremur în lumea teatrală. Niciun teatru din Bucureşti nu ne mai oferea sala să jucăm. Aşa se face că „Hamlet”-ul lui Vlad Mugur, cu Gh. Cozirici şi Silvia Popovici, a trebuit să-l jucăm pe Lipscani, în sala C.C.S (Teatru de cântece şi dansuri populare), sală total impropie unui asemenea spectacol. Ce vremuri!
Ce i-a adus actorului român libertatea postdecembristă? Ce schimbări majore a generat ea?
Pe atunci, un gest, o grimasă, o pauză în rostire la mijlocul propoziţiei, stârneau ropote de aplauze, îţi asigurau succesul. Pe atunci exista cenzura. Am avut spectacole care au fost uşor schimbate, aş putea spune mutilate, tocmai din cauza amestecului factorilor politici. Acum însă se exagerează când cei implicaţi în acele spectacole fac pe eroii, pe revoluţionarii. De unde să fi avut atâta curaj, că tremurau pantalonii pe noi de frică?!
După revoluţie a trebuit să reinventăm teatrul. „Şopârliţa” nu mai avea căutare. Teatrul pe care îl promovăm acum, cel cu vulgarităţi, cu scene obscene, se petrece pe stradă, în societate, oriunde, aşa încât spectatorul alege spectacolul străzii, care e şi gratuit, şi de mai bună calitate. Azi suntem atât de mulţi actori, că putem trece unii pe lângă alţii fără să ne cunoaştem. De aceea, cred, talentul fiind disipat în atâtea caractere, nu-l mai sesizezi. Şi vinovaţi sunt cei care au aprobat atâtea şcoli de teatru, sistemul de învăţământ.
În Craiova, de pildă, la Universitate, la Secţia de Artă Teatrală, au fost la admitere 19 candidaţi pe 12 locuri!!! Nu aşa se învaţă teatru! Cât despre cei care predau această disciplină… n-am cuvinte!
Mi s-a propus să accept catedra unei clase de actorie, dar am refuzat din două motive: 1. ca să-mi iau salariul întreg, trebuia să am un număr de studenţi egal cu cel propus de Organigramă. Or, pentru mine era evident că din 19 candidaţi nu pot scoate 12 actori. Nu-mi puteam bate joc de patru ani din viaţa unor adolescenţi, de visurile lor, îngroşând astfel numărul actorilor de culisă. De acolo, din mijlocul scenei, am simţit deseori suferinţa lor transformată în ură şi deznădejde; 2. mi s-a cerut doctoratul. Eram sătul de calitatea de impostor dobândită în anii tinereţii mele când, pentru ca să parvin, am făcut şi Universitatea de Marxism-Leninism a Cadrelor de Conducere, secţia Istoria Partidului, impostură des întâlnită astăzi printre doctori. Doctorat pe care îl contest cu vehemenţă, întrucât el e luat în Filologie, cu teme din autori dramatici, nu în Actorie pură.
Ce visuri vi s-au împlinit, ce visuri vi s-au spulberat în acești 60 de ani de actorie?
Nu am avut decât un singur vis: acela de a deveni actor! Rolurile primite nu au căzut din cer, le-am meritat. Succesul, când a fost, a funcţionat ca răsplată a seriozităţii cu care mi-am exercitat această meserie-patimă!
Nu mi-am dorit în mod special niciun rol şi nici nu m-am dus să cer întrucât, în afară de directoratul Boroghină, nu prea m-am îngăduit cu conducătorii instituţiei. Am
aşteptat, având siguranţa că vor veni, şi au venit. Nu multe, ci atâtea câte trebuie ca să exişti. Au venit aduse (în ordine cronologică) de Mircea Cornişteanu, Silviu Purcărete, Vlad Mugur, László Bocsárdi.
Credeți în predestinare? Sau în întâmplare?
Cred şi în predestinare: aşa a fost să fie; şi în întâmplare: dacă nu era să fiu pe stradă, la joacă, cu copiii, şi să trecă printre noi Doamna Maria Goanţă, actriţă a teatrului, să se oprescă cu ochii pe mine şi să mă întrebe dacă nu vreau să mă fac artist, ca după aceea să mă invite să dau o probă pentru un rol de copil într-o piesă sovietică şi să şi iau rolul, azi nu eram actor. Astfel am fi fost doi suferinzi: eu, că nu am făcut teatru, şi Teatrul, că nu m-ar fi avut pe mine! Şi mai cred în şansă: dacă nu era Boroghină, care să-i aducă pe Purcărete şi pe Frank Dunlop, directorul Festivalului de la Edinburgh, eu, noi, actorii Teatrului Naţional Craiova, n-am fi existat cu adevărat!
Numele dvs. de familie face trimitere la biserică. Există vreo legătură simbolică între sensul lui și valorile dvs. personale?
E adevărat. Numele cu care a venit bunicul meu din Italia are conotaţii „sfinte”, biblice (al bisericii) şi se scria „Della Chiesa” (Luigi, tata), „Della Chieza”, iar eu… „Dellakeza”! Ca oltean sadea, sunt fericit că, în afară de vuietul Mediteranei pe care îl simt în mine, n-am avut ce moşteni, că nu primeam nimic nici eu şi nici tata. Într-un fel, e bine că puţini sunt cei care fac legătura între mine şi stirpea italiană prin traducerea numelui, căci, altminteri, mi-ar fi ruşine de câte năzdrăvănii am făcut în viaţa mea, începând cu meseria de actor, să mă numesc „al bisericii”. Cu alte cuvinte: n-am prea fost dus la biserică!
Cum vă imaginați viitorul?
Viitorul este al dumneavoastră. Deci, întrebarea corectă ar fi următoarea: Cum ne vedeţi viitorul? La vârsta mea, vârsta unui actor în retragere, mi-a cam scăzut acuitatea văzului şi nu prea vă văd bine. La fel şi auzul: vă aud când ţipaţi, dar nu vă pot scăpa, nu vă pot ajuta cu nimc. Tinereţea dumneavoastră ar trebui să fie pavăză carierei, fără compromisuri şi fără a abdica de la ţelul propus. Eu am urmat cu stricteţe aceste două precepte şi am câştigat. Suferind uneori. Vă doresc să vă străduiţi să existaţi, pentru că aveţi de ce!
Print