Valorile presei și Oana Pellea

Dacă mai avea cineva vreo îndoială că în România presa s-a decredibilizat până într-atât, încât a ajuns să-ți fie rușine să spui că faci jurnalism, articolul publicat săptămâna aceasta în revista „Cațavencii” o spulberă cu siguranță. Inițial, citind inepțiile debitate în textulețul „Oana Pellea și valorile”, mi-am spus, „un nebun, nu trebuie băgat în seamă, va pieri pe limba lui”. Între timp, s-a produs o explozie, artiștii au sărit „în apărarea” Oanei Pellea și era normal s-o facă. Însă, pe de altă parte, Oana Pellea nu are nevoie să fie apărată… Pentru ea vorbesc cele peste 50 de roluri din teatru, 2o din film şi multele premii… Tăcerea ar fi fost cel mai bun răspuns. Tăcerea pe care a adoptat-o, de altfel, Oana Pellea alegând să-l ignore total şi deplin. Nerăspunzând în niciun fel. Pentru că e clar, dacă toată lumea l-ar fi ignorat, autorele articolului (numele lui nu contează) nu și-ar fi atins tocmai scopul principal al respectivului material: să facă rating, să aibă likeuri, să devină vizibil, să-i audă cineva numele. Omul era disperat după puțină atenție și a obținut exact ce-a vrut. Satisfacție totală. A apăsat butonul cel mai sigur: calomnia. Și a ales bine persoana, mai bine nici că se putea. Știa că merge la sigur folosindu-se de numele Oanei Pellea.

Așa că, dacă între timp soluția cea mai bună, adică totala tăcere, ignorarea desăvârșită, s-a ratat, cred că problema merge mult mai departe, dincolo de Oana Pellea, care, în acest caz, are singura vină că este un OM și o mare actriță (pentru că, dacă n-ar fi fost, mujicul cu pricina ar fi ratat ținta…). Articolul lui este cea mai bună demonstrație împotriva propriului text, dar „jurnalistului” nostru îi va lua ceva vreme să înțeleagă singur-singurel chestiunea, deși am o vagă impresie că instinctiv o știe – altfel, cum ziceam, n-ar fi ales atât de bine.

Dar… dincolo de toate astea – pentru că Oana Pellea n-are nevoie de apărare – apare problema presei din România. Spiritul tabloid, sămânța de mizerie, a ajuns să roadă încet și sigur tot ce mai însemna jurnalism. Mizeria vinde, urâtul vinde, sângele, sexul, diformul vinde, bârfa și minciuna. A cui e vina? A celor care citesc, ar răspunde patronii trusturilor de presă, pentru că asta se cere. Pentru că alt tip de informație plictisește. Chiloții, dezastrele, moartea și vedetele, asta vor oamenii, asta se vinde, asta le dăm. Iar, dacă nu e nimic de terfelit azi, inventăm. În toată lumea există o diferențiere între tabloide și presa quality, la noi, mizeria se strecoară peste tot fără nicio jenă. Și-ți vine să te întrebi cât de disperat trebuie să fie patronul unui ziar ca să dea voie să se publice așa ceva. De câte studii de psihologie și sociologie să fie nevoie ca să-ți dai seama că un organism din care tai și iar tai la un moment dat se va termina? Că publicul de mare calitate s-a pierdut din aceste motive, că lui i-a urmat cel de calitate medie și așa mai departe și că în curând nu va mai rămâne decât pleava, iar pleava o să ceară o cantitate tot mai mare de mizerie, până când orice va fi prea puțin, ca un monstruleț care se autodevorează?

Sigur că nu este prima dată când numele Oanei Pellea este folosit în presă pe post de momeală pentru public. Sigur că textul este scris de un om care se declară din start incult (bineînțeles, folosind cuvântul ca antifrază), sigur că e cineva care produce o inepție după alta despre inutilitatea teatrului (omul a descoperit roata), sigur că e cineva care defilează cu faptul că n-a fost niciodată într-o sală de teatru s-o vadă pe Oana Pellea și „se documentează” pe Wikipedia despre rolurile ei. Problema este cum poate cineva ca această persoană (și câte, și câte, și câte asemenea umplu redacțiile și au dreptul la opinii!), cum poate o asemenea ființă să primească un spațiu într-o publicație, oricare ar fi ea. Nu artiștii, colegii Oanei Pellea, ar fi trebuit să „îi ia apărarea”, ci întreaga presă sau ce a mai rămas din ea ar fi trebui să ia atitudine. Nu ca s-o apere pe Oana Pellea, ci ca să vorbească despre valorile meseriei pe care se presupune că o practică autorul articolului cu pricina. Dar toată lumea și-a frecat mâinile bucuroasă că are de tocat încă un mic scandal. Jurnalismul a devenit o meserie în care curajul și bunul-simț nu mai reprezintă de mult o valoare. Iar obrazul înroșit nu mai e de mult o problemă…