Artiştii sunt sensibili, sunt speciali, ei simt alftel decât ceilalţi, sunt numai iubire şi se dăruiesc publicului. Frumos. Adevărat. Dar incomplet. Artiştii sunt şi orgolioşi. Iar asta implică multe. Multe şi mai puţin plăcute decât hrana pentru suflet, aplauzele care îi răsplătesc şi sacrificiul pe altarul scenei.
Ca orice bucătărie, şi culisele sunt mai puţin impecabile decât şi-ar dori publicul. Culise însemnând personalitatea fiecărui artist în parte, cu puseurile explozive aferente, cu slăbiciunile inerente şi cu inevitabilele crize ce preced premiera. Orgoliul artistic diferă atât cantitativ cât şi calitativ şi, de cele mai multe ori, este invers proporţional cu succesul. Există şi excepţiile, atunci când eşti gata să ierţi orice capriciu uman unui creator care frizează geniul. Iar geniul profită din plin şi se alintă cu voluptate şi excelează şi la acest capitol.
Cel mai des întâlnite cazuri sunt cele ale artiştilor care aproape au reuşit. Posesori de talent, dar lipsiţi de noroc şi nevizitaţi de şansă. Cei conştienţi de ce ar putea să facă, de ce ar fi putut să devină, la un pas de rolul vieţii care să îi transforme în monştri sacri, imobilizaţi în schimb în linia de mijloc – actorul „util, care se achită onorabil de partitura încredinţată, compunând veridic un rol bine dozat”. Şi ei au circumstanţe atenuante, însă manifestările egoului lor, mai puţin creator şi mai mult doritor de a crea, au prea puţin în comun cu mofturile naive, pline de candoare şi inocenţă jucată abil, ale mai marilor colegi. Cu cât mai mare frustrarea, cu atât mai mari pretenţiile de tot felul. De la ei înşişi în primul rând; sunt exigenţi, intransigenţi chiar cu performanţele proprii, perfect covinşi că ar putea să îl joace la fel de bine pe Hamlet şi nu doar Al doilea gropar. Şi poate că aşa şi este. Talentul şi norocul nu vin mână în mână. Talentul fără muncă susţinută e inutil, iar fără şansă eşti un Sisif demn de admirat în opera lui Camus, dar gata blazat în lumea reală.
Mai există şi orgoliul avântat al începătorului; cel care mută munţii din loc, care joacă toate personajele din Unchiul Vanea dacă e nevoie, în garajul unchiului dacă altundeva nu se poate şi care crede cu tărie că el e următorul monstru sacru. Nebunul ambiţios, tânăr şi fragil, gata-gata să se spargă după primul casting pierdut, dar cu sufletul la vedere. Vina lui: s-a născut prea târziu într-o lume care nu mai are timp de oameni frumoşi. Colegul lui, în schimb, vedeta clasei care aşteaptă cu diploma de proaspăt absolvent înrămată cu geam pe perete să îl caute directorii de teatru cu oferte din care nu ştie pe care să o aleagă pentru că şi aşa are programul supra-aglomerat cu filmările la noul lung-metraj şi un serial. Ar fi frumos ca măcar o zecime din acest vis să fie realitate, iar ofertele să nu însemne doar figuraţie specială, reclame şi trei replici într-un episod. Dar cum şansa are legile ei, niciodată nu se poate anticipa ce comportament o atrage mai mult – salahorul dedicat sau arogantul relaxat. Nu de fiecare dată adresa aleasă este şi cea corectă. De aceea se numeşte şansă şi nu reţeta succesului.
Orgoliul şi şansa par a se determina unul pe celălalt. La început ecuaţia e mai simplă: „capul plecat sabia nu-l taie”, dictonul moştenit din străbuni aproape inscripţionat în codul nostru genetic, merge mână în mână fie cu sovieto-socialistul „munca e brăţară de aur”, fie cu carpato-danubiano-ponticul caragialesc „pupă-l în bot şi papă-i tot”, pentru a fi înlocuit încet-încet cu „să moară capra vecinului” şi „toată lumea să trăiască numai noi să nu murim”. Ce e trist e că odată ce s-a ajuns în faza de orgoliu simptomatic, arta e cam pusă în cui. Eul personajului contează prea puţin în comparaţie cu tine, cel care trebuie să străluceşti acum ori niciodată, indiferent de rol, de întinderea lui, de rostul lui în economia spectacolului. Trebuie să te scoţi! Trebuie să te vezi! Ai intrarea ta, ai ieşirea ta, ai momentul tău! Iar dacă nu îţi iei aplauze suferi. Şi de vină e diva care ţi-a stricat scena de răutăcioasă ce e pentru că ştie că are mai puţin talent decât tine şi moare de invidie din cauza asta. Ce e drept, şi „divele”, odată ajunse ele „dive” se poartă ca atare. Altfel se vede scena de la înălţimea soclului.
Şi toate astea cu zâmbetul pe buze, cu îmbrăţişări demonstrative şi săruturi din vârful buzelor pe obraz, cu bezele şi „pupici”. Suntem o familie mare şi fericită care adoră scenarita şi zvonul. Fiecare îşi apără cu străşnicie locul cucerit în ani de politeţuri şi amabilităţi în arborele genealogic de sânge albastru-corcit şi se vrea doar un pic „mai egal”. Nou-veniţii se adaptează din mers, iar anomaliile bine-voitoare care se încăpăţânează să intre în „bisericuţe” sunt repede date pe brazdă sau evacuate fără mare tam-tam din lanţul trofic.
E bine să ai talent. Dar şi mai bine să ai şansă. E bine să ai prieteni. Dar şi mai bine să ai prietenii potriviţi. E bine să fii sincer. Dar şi mai bine să fii diplomat. E bine…
Print