„Variațiuni pe modelul lui Kraepelin”, este o producție a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în jurul căreia s-a creat o oarecare agitație și care are la activ câteva cronici în care sunt apreciate toate elementele componente ale spectacolului. Actorii realizează niște roluri complexe, scenografia lui Dragoș Buhagiar reprezintă o metaforă interioară a vieții tatălui care se zbate între uitare și supraviețuire, Alexandru Dabija regizează cu delicatețe această dramă profundă a omului ajuns la senectute, iar apariția iepurelui gigant care se descompune sub privirile spectatorilor este metafora supremă care înglobează toată suita de emoții refulate în subconștient. Textul lui Davide Carnevali, pentru care a primit și trei premii importante, a fost montat pentru prima oară în România, iar în vara anului acesta, autorul a fost invitat să-și vadă propria piesă pusă în scenă la Teatrul Național din Iași. Probabil în urma acestor enumerări, spectacolul a fost selecționat în cadrul Festivalului Național de Teatru, festival care și-a dorit să ofere o imagine de ansamblu relevantă asupra stării teatrului din stagiunea trecută.
„Variațiuni pe modelul lui Kraepelin”, dincolo de numele de pe afiș, este o sumă de discrepanțe, din care nu răzbate nicio emoție, ci mai degrabă o oboseală cronică care nu are nimic de-a face cu tema piesei. Nu bătrânul care se ridică anevoie din pat, trezit de coșmaruri cu diavoli, și nici mobila învechită nu stârnesc această stare de lâncezeală care cuprinde spectatorii ca într-o pânză de păianjen. În fond nu există o sursă concretă a acestei stări care nu poate fi numită altfel decât teatru obosit. Ea este o urmare firească a tuturor elementelor spectacolului care în loc să se armonizeze, se anulează reciproc, ajungând într-un punct mort. Decorul masiv, de tip naturalist, alcătuit din piese de mobilier vechi și greoaie, dar prin care țintești cu privirea un laptop sau o plasmă, nu oferă decât un cadru de acțiune pentru niște personaje. Scenografia în sine nu ascunde nicio metaforă și chiar răpește din farmecul acestei piese care de altfel sondează inefabilul psihicului uman și fragilitatea sa. Teme precum bătrânețea, uitarea, boala sau frica de a muri nu sunt folosite ca niște liane pe care să se brodeze o oarecare relație între personaje. Relația tată-fiu nu e nici rece, nici caldă, nici emoționantă, nici dureroasă, nici măcar seacă. Niciodată convenția teatrală nu a fost mai vizibilă și mai acut resimțită. Doctorul apare și dispare fără niciun scop, e ca o intervenție deus ex machina, dar care nu oferă nicio finalitate. Treptat, povestea în sine se limpezește, capătă coerență, dar ce anume nu funcționează în acest spectacol? Să fie vina actorilor care par absenți în timpul propriului spectacol? Să fie de vină regizorul care a mizat pe niște teme care „prind” la public și pe un iepure gigant care se dezmembrează și pare un simbol obsedant și enigmatic, definitoriu pentru starea psihică a tatălui?
Spectacolul în sine se construiește în jurul acestui simbol al iepurelui care e legat de amintirile dureroase ale tatălui, de tinerețea și de soția lui. Animalul e proiectat pe tabloul-fereastră care tronează în mijlocul peretului, astfel iepurași drăgălași zburdă din când în când prin camera celor doi, este tocană servită zilnic la masă, este o jucărie numai bună de dormit cu ea în pat și este, într-adevăr, iepurele gigant. Își face intrarea ca într-un tablou suprarealist și în timp ce-și povestește mica istorie îi mai cade câte o mână, apoi capul, apoi moare… O fetiță neînsoțită, independentă, cu invitația în mână s-a bucurat nespus de aceste imagini și s-a mirat la apariția acestui iepure vorbitor, dar parcă prea mare pentru a fi cel din „Alice în țara minunilor”… Și ca să nu spui că ai plecat golit de orice emoție sau informație acasă, actorii te învață cum să prepari o tocăniță delicioasă de iepure. O găseai și online, spun ei, dar parcă e mai interesant s-o afli la teatru. E cu siguranță ceva neașteptat…
Spectatorii aplaudă puțin, de complezență, reticenți, dezamăgiți. De ce avem nevoie de astfel de spectacole care seamănă exact cu o tocăniță? Se ia un text contemporan, un decor în care se amestecă vechiul cu tehnologia, un tapet pe care se proiecteză o „fugă” de iepuri, dar la toate acestea nu e indicat să uiți să adaugi sarea. Altfel, rezultatul va fi o formă de teatru obosit, chinuit, în care imaginile proiectate nu oferă soluții, în care replicile nu creează de la sine relații, în care scenografia nu păcălește timp de o oră și jumătate, iar în acest context, proliferarea iepurilor și rețeta unei tocănițe nu reprezintă decât soluții facile, superficiale și într-o oarecare măsură, penibile.
Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași
Variațiuni pe modelul lui Kraepelin de Davide Carnevali
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Video design: Andrei Cozlac
Asistent regie: Delu Lucaci
Asistent scenografie: Ioana Smara Popescu
Distribuţia:
Călin Chirilă
Doru Aftanasiu
Ionuţ Cornilă
Radu Homiceanu
Print