Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Compozitorul Vasile Şirli este astăzi cunoscut în toată lumea. Franţa în care a ales să trăiască, cu câţiva ani înainte de Revoluţia din 1989, l-a adoptat cu plăcere, l-a apreciat, i-a dat libertatea de a reuşi şi de a greşi, l-a numit director al Departamentului Muzical de la Disneyland Paris. De la muzica bizantină la ritmurile de musical, artistul a încercat aproape tot. Iar în ultimii ani a colaborat intens cu regizorii români de teatru, cel mai adesea cu Silviu Purcărete, cea mai recentă producție fiind spectacolul „Oidip”, la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, care a avut premiera în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu din acest an. Interviul a fost realizat pentru Radio România Cultural, unde a fost difuzat în timpul desfășurării Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, şi fragmente pot fi ascultate şi pe www.radioromaniacultural.ro (Fotografii de Maria Ștefănescu)
Clubul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu este locul nostru de întâlnire, de poveste, domnule Vasile Șirli, știu cât de des veniți la Sibiu, ce faceți de data asta aici?
Vin cu bucuria de a vedea spectacole noi, care nu trebuie neapărat să-mi placă. Un festival trebuie să fie văzut, să perturbe… Mi-am propus să văd minimum două spectacole pe zi. Merg în piețe să văd evenimentele, în librării, unde-i ascult pe cei invitați la dialog. Este aici o întreagă ambianță, o lume de festival care mie-mi vine bine.
Spuneți că trebuie să vedeți. De ce… trebuie?
Este vorba despre respectul față de un artist, față de punctul lui de vedere. Chiar dacă nu suntem în concordanță, este important, cred, să vedem ce îi preocupă pe ceilalți, să le vedem valorile. Această luare-aminte ne face pe fiecare dintre noi să avansăm, să ne privim altfel. Iar perturbările sunt stimuli pentru creație. Se întâmplă să-mi spun că ceva n-o să-mi placă și să mă duc cu idei preconcepute, dar să găsesc lucruri absolut minunate și să-mi zic: „Da. Nu m-am gândit la asta“. Poate să fie un punct de vedere perfect valabil. Când vin la festivaluri, fac tot posibilul să am timp și mă interesează tocmai asta, să văd lucruri la care nu mă așteptam și să încerc să le asimilez, să plonjez în lumea celuilalt, astfel încât în viitor să pot avea o privire mai largă, poate mai tolerantă față de toți și de toate.
Chiar dacă nu suntem în concordanță, este important, cred, să vedem ce îi preocupă pe ceilalți, să le vedem valorile. Această luare-aminte ne face pe fiecare dintre noi să avansăm, să ne privim altfel. Iar perturbările sunt stimuli pentru creație. Se întâmplă să-mi spun că ceva n-o să-mi placă și să mă duc cu idei preconcepute, dar să găsesc lucruri absolut minunate și să-mi zic: „Da. Nu m-am gândit la asta“. Poate să fie un punct de vedere perfect valabil.
Practic, înțeleg că pentru dvs. miza unui festival este să adunați cât mai multe, să vă schimbați, să evoluați, să învățați și din categoria „așa da“, și din categoria „așa nu“.
„Așa nu” din punctul meu de vedere, „așa da” din punctul altuia de vedere. Și poate mi-l schimb eu. Nu am niciodată intenția să schimb gândul celuilalt.
Din ce ați văzut până acum, ce vi s-a părut de neratat la FITS 2014?
Tot ce-am văzut trebuia văzut, pentru că spectacolele propun puncte de vedere care trebuie adoptate imediat de o parte din public și refuzate de alții, care se ridică și pleacă. Este și aceasta o formă de educație socială. Și, repet, toate trebuie văzute, în ciuda oboselii fizice și intelectuale din timpul festivalului, căci ești solicitat de un artist… În ultimul timp mă interesează și de ce un anumit regizor este atras de un anumit subiect, de ce-l dorește? Oare publicul este pregătit să primească acel subiect? Uneori sunt abordate teme violente, în legătură cu relații sociale și de limită, sunt atât de violente, încât ne aduc aminte de miturile grecești, romane sau asiatice, de Biblie, de cazuri-limită. Și asta mi se pare foarte interesant. Mă interesează perfecțiunea și până unde poate duce un artist expresia lui în tot ceea ce înseamnă mișcare, vorbă, decor, lumini. Aseară, văzând un spectacol de flamenco în care muzicienii și dansatorii erau un grup, o cântăreață divină, Maria Pages, înconjurată de dansatori, mă interesa exigența lor în propria artă. Dacă-i privim pe acești mari interpreți de flamenco în contextul lumii lor, în care concurența este extrem de mare și fiecare trebuie să fie mai bun decât celălalt, ne dăm seama că tocmai această concurență îi duce la perfecționarea expresiei artistice. În spectacolul lor de ieri erau referințe la muzica contemporană – dar așa, doar erau atinse ca niște aripi de pasăre, ceea ce dă un sens al umorului absolut extraordinar. Am toată admirația pentru acești artiști care nu sunt cinici, ci duc romantismul până la ultimele consecințe, fără teama de a-și expune iubirea, durerea, de a plânge, de a râde. Lipsa de cinism dintr-un spectacol de flamenco este de luat aminte. Mai ales pentru publicul românesc și pentru concepția românească despre viață – derâderea poate fi reconsiderată, luatul peste picior repus în cauză. Este el necesar sau nu? Oare luatul peste picior ne face întotdeauna să avansăm, să fim altfel? Nu sunt convins. Mi se pare că aceste eșantioane de expresie artistică în care sentimentul este prezent în fiecare gest și în fiecare vorbă sunt importante pentru noi, cei din România. Noi, cei educați în România, dar care acum trăim în altă parte, am dat peste un alt cinism, în Franța, Germania, Italia, Spania sau în altă parte. Întoarcerea la valori și subiecte interesante – a se vedea incestul, pedofilia, rolul și responsabilitatea fiecăruia în raport cu dragostea și respectul – este un subiect foarte interesant. De altfel, la asta servește arta, la asta servește un festival: la a vedea concentrat ceea ce se întâmplă în lume.
Mai ales pentru publicul românesc și pentru concepția românească despre viață – derâderea poate fi reconsiderată, luatul peste picior repus în cauză. Este el necesar sau nu? Oare luatul peste picior ne face întotdeauna să avansăm, să fim altfel? Nu sunt convins.
Povestiți ca și cum ați fi simplu spectator, dar nu-i deloc așa. V-aș întreba, înainte de toate, pentru câte spectacole din festival ați făcut muzica.
Numai pentru două-trei, nu pentru foarte multe. Și există un nou spectacol al domnului Silviu Purcărete, o punere în scenă cu domnul Constantin Chiriac și cu trupa Teatrului de la Sibiu, care m-a surprins în sensul frumos, așa cum mi se întâmplă întotdeauna la spectacolele domnului Silviu Purcărete, și pentru care am lucrat cu mare drag. Tot ce se cântă e pe viu, cu excepția anumitor lumi muzicale, care sunt înregistrate, pentru a se întrepătrunde cu textul. Tot ceea ce este vocal este live. Vocalistele s-au implicat foarte mult în această intervenție muzicală cu mult înainte de repetiții, ceea ce este o atitudine profesională remarcabilă, pe care o doresc de fiecare dată și încerc s-o impun la fiecare realizare de spectacol, la Sibiu sau în altă parte. Este principalul și primul lucru pe care-l cer regizorilor: să mi se dea textul, ca să știu dinainte ce este de cântat pe viu și să pot scrie, pentru ca actorii să aibă timp să asimileze această muzică ca și cum ar fi a lor, și nu o muzică scrisă. Ea trebuie să vină din ei, aceasta este intenția. Teoretic, funcționează, practic, e de exersat. „Oedip”-ul de la Sibiu mi-a făcut mare plăcere, lucrul cu această trupă îmi trezește de fiecare dată dorința de a depăși mici ezitări și de a găsi soluții cât mai bune pentru ceea ce dorim să facem. Nu se întâmplă asta cu toate trupele, nu este același lucru de fiecare dată. Fiind într-o legătură mai apropiată cu cei din Sibiu, îmi permit să vorbesc într-un anumit fel și să le cer, poate, un efort suplimentar față de ceea ce se întâmpă în altă parte.
Apropo de altă parte, vă plimbați prin toată lumea, scrieți muzică – noi, profanii, zicem că o compuneți – în tot felul de contexte. Iar eu chiar asta v-aș întreba. Ce mai scrieți și ce mai gândiți zilele acestea, domnule Vasile Șirli?
Lucrez în permanență pentru Parcul Disneyland din Paris, pentru care întotdeauna ești solicitat. Lucrez pentru mai multe producții în același timp, de la un spectacol mic, de 15-20 de minute, să zicem, până la mari desfășurări de forțe, cu orchestre foarte mari, ceea ce este cu adevărat foarte solicitant, dar și foarte plăcut, căci nu doar tipul de orchestră diferă, ci și tipul de spectacol sau subiectul. Și, ceea ce este foarte interesant e că nu ai sentimentul că adormi, că amorțești, rutina e dată la o parte. Chiar dacă ai impresia că vei face din nou aranjamente muzicale și orchestrații, că vei fi producător într-un spectacol pe care l-ai mai făcut acum doi-trei ani, nu este același spectacol, ci este complet diferit, pentru că are forma aceea ce în muzică se numește teme cu variațiuni. Pentru cei ce nu cunosc muzică – și nu este grav, pentru că, atunci, noi părem mult mai buni pentru că știm –, tema cu variațiuni este o formă muzicală folosită de toți compozitorii din toate epocile, în care se dă o temă foarte simplă – cei care ascultă Radio România Cultural pot intra să asculte cvintetul „Păstrăvul“ de Schubert – și pornind de la bucata asta se poate ajunge la un rafinament absolut extraordinar după câteva variațiuni, ceea ce lasă publicului bucuria de a controla. Schubert este un compozitor care se lasă controlat în tot ceea ce face. Este ceea ce face un povestitor foarte bun. Uneori spune o glumă și asta poate dura trei ani, pentru că știe să o spună foarte bine. Cam același lucru se întâmplă și când lucrezi pentru mii de spectacole la Disney. Există teme pentru care sunt chemat să fac variațiuni și credeți-mă că materialul de bază este foarte bun. Ca un croitor care taie în lână și în mătase de cea mai bună calitate și poate să lucreze cu broderii absolut extraordinare și să încerce să facă diverse costume. Chiar dacă nu sunt foarte bune costumele, materialul e atât de bun, încât ele par foarte bune.
Alergăm toți după lucruri foarte frumoase, dar ce-am face dacă am ajunge la perfecțiune? Ne-am plicitisi.
Este o aspirație spre perfecțiune?
Este dorința de a vedea până unde poți să mergi. Văd unele spectacole și-mi spun că e păcat, pentru că premisele există, dar nu sunt duse până la capăt, rămân murdare pentru că aplauzele vin foarte ușor și e suficient uneori să-ți pui poalele-n cap și dintr-odată ai un succes formidabil, ceea ce mi se pare absolut extraordinar pentru ei. Dar, din punct de vedere artistic, nu este foarte interesant: parodia și ceea ce numesc spectacolul studențesc de nonșalanță, pe care la 18, 19, 20, 21 de ani o numesc mare calitate, dar, pe care, dacă și-au păstrat-o și la 60 de ani, uneori devine defect, pentru că înseamnă, de fapt, întârziere, imposibilitatea unei maturizări, și nu păstrare a unei tinereți. Iar umorul făcut cu maturitate este mult mai interesant decât umorul venind dinainte de maturitate. Nu putem fi toți Păcală. Or, Păcală – spun așa în loc de Forrest Gump – era, de fapt, foarte inteligent și-și vedea de treabă și ajungea la ceea ce voia să facă. Alergăm toți după lucruri foarte frumoase, dar ce-am face dacă am ajunge la perfecțiune? Ne-am plicitisi. Este dorința de a vedea cum ar fi dacă am face altfel. Concret, vorbesc despre faptul că uneori facem același spectacol în două-trei versiuni, spectacol în care n-am mai folosit aceeași muzică pe care am făcut-o în Anglia și o facem în altă parte, în Germania. Sau am făcut-o în Norvegia și apoi o facem în Franța, complet altfel. Sau am făcut muzica pentru „Cum vă place“ de la Teatrul Nottara, cu domnul Dan Micu, și apoi o fac la Budapesta, cu domnul Silviu Purcărete, și este complet altceva, ceea ce mi se pare mult mai interesant. În sensul acesta, nu sunt în căutarea perfecțiunii, sunt în căutarea diversității. Mi se pare foarte interesant. Este acea bucurie, cum spuneați dvs., de a ne juca. Este o joacă serioasă. Din fericire, atunci când greșim nu facem rău, avem dreptul la greșeală.
Dacă am fi complexați de frica greșelii, am fi atât de timorați, încât nu am mai avansa, nu am mai îndrăzni să facem absolut nimic. Dreptul la greșeală este un drept fundamental pentru un artist.
Cred că acesta este un atu al artiștilor. Până la urmă, toți artiștii au dreptul la greșeală.
Toți au dreptul la greșeală și acesta este motorul reușitei și al evoluției. Dacă am fi complexați de frica greșelii, am fi atât de timorați, încât nu am mai avansa, nu am mai îndrăzni să facem absolut nimic. Dreptul la greșeală este un drept fundamental pentru un artist.
Vă ascultam și mă gândeam la o vorbă auzită demult: poet adevărat este acela care scrie o poezie pentru că nu poate să n-o scrie, nu acela care o scrie cu gândul la cititori. Să fie la fel și pentru compozitori? Scriu muzică pentru că nu pot să nu scrie sau nevoia de a scrie pentru un anume spectacol, de fapt, limitează?
Subiectul ar merita o emisiune întreagă de radio, plus televiziune și public în sală. Sunt două meserii complet diferite. Sunt foarte puțini poeții profesioniști astăzi. Existau la curți, existau lăudătorii plătiți, până de curând, și atunci privești asta ca pe o meserie. În schimb, în compoziția muzicală majoritatea compozitorilor sunt profesioniști care scriu la comandă. Așa a fost întotdeauna, așa cum pictorii făceau tablouri la comandă. Foarte puțini sunt cei care spuneau „Sunt bogat. Am posibilitatea să-mi sumpăr vopsele și pânze“. Toată lumea uită că meseria de pictor este foarte scumpă, că trebuie să-ți găsești un producător care să-ți ofere tot ce ai tu nevoie. Marea școală a portretului flamand vine din faptul că era o țară bogată de comercianți și de cuceritori ai lumii, și de aceea răii care făceau bani în Africa și Asia exploatând oamenii din alte părți, venind în Țările de Jos, aduceau bani mulți ca să-și arate bogăția și, neavând nici aparat de fotografiat, nici cameră video, își comandau portrete. Au existat mii și mii de ateliere de portrete, de unde s-a născut marea școală de portretistică flamandă. Unii păreau mai frumoși, alții mai urâți… Erau făcute la lumânare, cu vopselurile respective, cu figurile inteligente ale comerciantului respectiv sau a soției lui. Totul se făcea la comandă. Nu-și spunea nimeni „am să fac eu portretul primarului și am să-l țin pentru mine”. Era cineva care cumpăra creația. Și așa a fost și cu muzicienii întotdeauna. Johann Sebastian Bach a scris foarte mult pentru că avea copii mulți și trebuia să-i întrețină, scria muzică pentru înmormântări… Într-una dintre scrisorile sale scria: „timpurile sunt grele, sunt puține incidenti”. Nu spun asta luând-o în derâdere, asta era realitatea vieții. Mozart scria foarte mult nu pentru că ar fi fost doar o chestiune de inspirație, ci pentru că era o formă de existență. Eu cred că muzica se scrie la comandă, iar poezie se scrie după suflet, frumos.
Eu îi fericesc pe cei care scriu pentru sertar. Eu nu pot scrie pentru sertar. Poate că e un defect. Mi se pare că e mult mai bine să mă plimb, să văd lucruri, să privesc oamenii prim-prejur, decât să scriu ceva care nu va folosi nimănui, poate doar mie, așa, în momentele în care scriu. În general nu-mi reascult muzica, narcisismul nu ajunge până într-acolo încât să scriu pentru mine și să spun „Uau!”. Nici nu știți ce am eu în sertar și o să vedeți cum o să fie! Muzica e făcută să fie ascultată, să fie auzită.
Eu credeam că și muzicienii sunt puțin poeți și că, dacă există talent și har, se scrie și de drag, și de plăcere, dintr-o nevoie interioară.
Eu îi fericesc pe cei care scriu pentru sertar. Eu nu pot scrie pentru sertar. Poate că e un defect. Mi se pare că e mult mai bine să mă plimb, să văd lucruri, să privesc oamenii prim-prejur, decât să scriu ceva care nu va folosi nimănui, poate doar mie, așa, în momentele în care scriu. În general nu-mi reascult muzica, narcisismul nu ajunge până într-acolo încât să scriu pentru mine și să spun „Uau!”. Nici nu știți ce am eu în sertar și o să vedeți cum o să fie! Muzica e făcută să fie ascultată, să fie auzită.
Și totuși, nu vă reascultați…
Muzica trebuie ascultată de alții. Trebuie să se cumpere bilete la spectacol, să se cumpere discul, ca să poată fi plătit muzicianul care a cântat acea muzică. Este o meserie, este o formă de a exista.
Totuși, dacă m-ați incitat, de ce nu vă reascultați muzica? Sunt regizori care nu-și pot vedea spectacolele, scriitori care nu-și pot citi cărțile… Dar muzica?
Acum nu trebuie să luați ce am spus în absolut. Ascult ca toată lumea, să văd ce aș fi putut să fac. Compozitor fiind, la București, în anii ’70, Radio București m-a ajutat să debutez. Pe vremea aceea se asculta pe unde medii sau lungi. Dacă se dădea pe scurte, era pentru străinătate și se auzea foarte prost. N-avea nimeni nicio vină. Nivelul tehnic era ăla care era, nu depindea de o persoană, de inginerul de sunet, ci așa era tehnologia. După doi ani dedați muzicii ușoare, m-am oprit din cântece pentru că mi se părea că nu sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca acea muzică să facă plăcere. Mie mi se pare că, atunci când se ascultă, muzica trebuie să facă plăcere. Dacă nu se aude bine, dacă e prost transmisă, agasează. Or, rolul meu nu e să irit oamenii. Dacă vrea cineva să mă asculte, trebuie să mă asculte cu plăcere pentru ca să-și găsească, poate, un îndemn să fie un pic mai bun mâine sau mai vesel astăzi. Atunci m-am oprit și am început să fac altceva. Mi-am spus că nu voi mai scrie pentru teatru și apoi am scris pentru cinema. Iar acolo am scris pentru prieteni și pentru subiecte care mi-au fost dragi. La un moment dat, m-am oprit și din cinema, pentru că-mi dădeam seama că tehnologia nu era cea pe care mi-aș fi dorit-o nu atât în studioul în care s-a realizat, cât în sală. Dacă sălile de cinematograf nu sunt bine etalonate, e posibil să nu iasă bine. De niciun tablou nu-ți dai seama cât de reușit e, atâta timp cât e întuneric. Cam așa se întâmplă și în muzică. Toate aceste etape de nereascultare sau de nemulțumire tehnică mi-au dat acest sentiment al nemulțumirii față de ce poate că ar fi trebuit să fie. Poate că n-am scris eu bine sau aparatul nu poate reproduce bine ceea ce am scris. Și nu este o falsă modestie. Eu de fiecare dată îmi pun întrebări cam cum ar trebui făcut. Mie mi se pare că întotdeauna am practicat muzica în condiții de meseriaș, și nu în condiții de uite ce frumos scriu eu, admirați-mă, m-am așezat pe un piedestal, toată lumea vine cu flori, să le puneți dedesubt și eu am stau și am să vă privesc de sus, să vă mângâi pe creștet. Sub nicio formă! Ceea ce mă interesează este să încerc. De pildă, n-am scris niciodată pe versuri de Eminescu, care mi se par atât de frumoase, încât nu pot să le ating. Ceea ce nu înseamnă că nu am respect față de Arghezi sau față de Blaga, pe versurile cărora am scris. E o chestiune de sensibilitate, de felul de a te apropia de un alt artist… Ceea ce încerc eu să fac este să trăiesc mulțumită muzicii și ce încerc să fac când lucrez cu cineva este să-i înțeleg punctul de vedere și să văd până unde ajunge sensul nuanței. Roșu înseamnă altceva pentru fiecare, iar, dacă spun „albastru”, fiecare are albastrul lui. Când un artist povestește ceea ce ar dori să aibă în spectacolul lui, sunt vorbe. Sensul lor este complet diferit. Iar dacă eu reușesc să aduc ceva în spectacol, în film, să se dezvolte o anumită idee, un subînțeles, o sugestie subliminală, cu atât mai bine. Asta încerc să fac. Dar nu este cu o încăpățânare fără limită. Este o chestiune de raport natural în care mă solicit, în așa fel încât să fiu cât se poate de concentrat în ceea ce dorește să exprime realizatorul principal și să nu fac altceva decât să particip la creație. Asta-mi doresc. Repet, dacă este succes, sunt fericit, pentru că voi mai fi chemat și altă dată, deci voi putea plăti chiria.
Print