În orașul modern, totul se amestecă – poveștile, oamenii, limbile, viețile. În amalgamul citadin, componentele se combină și din ele rezultă conținuturi și forme noi. Topite în căldura verii, la malul unei mări care tot așteaptă vremuri mai bune, substanțele dau naștere la entități ce pot schimba fața unui oraș într-un mileniu în care totul s-a spus, s-a scris și s-a jucat pe scenă.
Și la Constanța, cetate-port care parcă își așteaptă în continuare povestitorii să coboare din vapor, să-și suflece mânecile, să-și spună istoriile, să-și farmece ascultătorii și apoi să plece mai departe, fac o scurtă oprire povestitori ai scenei, de când s-a reluat festivalul dedicat teatrului antic sub titulatura Festivalul Internațional de Teatru „Miturile Cetății”. Anul acesta, desfășurat între 19 și 27 iunie, festivalul a fost în primul rând un prilej de povești spuse de povestitori din mai multe țări și mai multe zone teatrale. O săptămână întreagă ei au însuflețit piața invadată de miros de midii și vin, de decibeli și de „protipendada” nouă, cea care abia acum află că la Constanța a existat cândva, nu demult, un Cazino, cărui fantomă o pot vedea azi pe faleză…
Piața, spațiu esențial al societății încă din timpul imemorial al teatrului antic la care face trimitere festivalul, a funcționat și acum ca axis mundi și în jurul ei s-au învârtit serile. La lumina reflectoarelor, lumea a gravitat, măcar o clipă, în jurul scenei, cum a făcut-o secole la rând. Unii, mai grijulii, și-au oprit locuri prin intermediari sau au venit mai devreme. „Nici nu mai știm de când n-am mai fost la teatru. Bine că e în aer liber, că aducem și copiii și afară e mai plăcut”, spune un pensionar. „Eu particip de câte ori pot la așa ceva. În afară de plajă și de terasă, e nevoie și de așa ceva, mai ales acum, vara”, recunoaște Irina, studentă din Constanța, care merge la teatru doar ocazional.
Localnici oprindu-se din drumul lor ca să vadă „comèdiile”, turiști ieșiți la plimbare, spectatori ocazionali și spectatori cu state vechi au petrecut câteva seri cu ochii la scena din fața Muzeului de Arheologie. Don Quijote și Zorba Grecul au trecut pe acolo, luptându-se mai departe cu morile de vânt și cu prejudecata omenească, Fedra s-a oprit și ea, venind tocmai din… Franța, Falstaff a ieșit și el din piesele lui Shakespeare și a ajuns la malul Mării Negre, direct în mijlocul festivalului, de la Chișinău. Venite de peste mări și țări ori de aproape, de la Tulcea, Galați sau Bucureși, personajele și-au spus cuminți poveștile. Între impresii nostalgice, de tipul „Nu mai e nici teatrul cum era”, indiferență și reacții normale, care dau dovadă de o curiozitate și o deschidere reale, publicul urmărește destins, lipsit de etichetă, poveștile ce se desfășoară în fața reflectoarelor – unele mai strident, altele mai cuminte.
Mituri din illo tempore și mituri din lumea noastră, chinuri din vremuri ancestrale și suferințe de azi, giumbușlucuri vechi și noi și-au provocat cuviincios spectatorii la o scurtă ieșire din timpul real. „Ne trebuie și altceva decât bere”, spune un domn elegant, recunoscând că orașul e loc bun pentru artă, dar îi cam duce lipsa. În țara în care anul trecut aproape jumătate din populația adultă nu a citit, conform celor mai recente studii, nicio carte, dar se pretinde dornică de produse culturale, contradicția rămâne, așadar, la ea acasă.
Amestecul fascinează, ca și fragmentarul, cu atât mai mult în era vitezei și a virtualului. Iar publicul, el însuși un amestec, e gata să se bucure de diverse. La Teatrul de Stat din Constanța, o seară cu muzica lui Vivaldi, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu, a stat foarte bine lângă una cu furtună și vise sau visuri shakespeariene, cum vă place. Amestecul e calea spre publicul eteroclit din orașul-port în care civilizațiile și pasiunile se amalgamează și pe acest drum a mers ediția din 2017 a festivalului, dorind să ofere câte ceva fiecăruia – celor mici „jucăriile” lor matinale, iar celor mari „plăceri” de seară –, iar cetății care trăiește la umbra gloriei de altădată, un semn de normalitate într-un prezent în care spiritul ludic și simțul valorii, esențiale și în artă, și în viață, nu sunt tocmai în cea mai bună formă.
Print