În România se întâmplă rar expoziții de scenografie și tot rar, rarissim chiar, se publică lucrări de scenografie (să fi apărut ceva semnificativ din 2014, când UNATC PRESS a editat albumul „Scenografie” al Cristinei Pepino?). Pentru că ne rămân necunoscute, „nedeclarate”, motivele nu putem decât să le bănuim. Să fie, pe de o parte, unele de ordin extraartistic, să le spunem administrative? Să fie interesul anemic? Să fie, pe de altă parte, (și) o vizibilă și de înțeles reticență a scenografului de a se expune astfel?
Să te expui în acest fel, să ridici cortina și să lași să se vadă măcar o parte din intimitatea ta artistică, din laboratorul acela în care se nasc, prin procese misterioase, imagini, forme și obiecte, înseamnă în primul rând a te stabili la o imagine a ta. Altfel spus, a alege. Privind cu destindere, din perspectiva outsiderului, aș zice că de aici începe totul – de aici se poate construi totul, de aici se poate prăbuși totul.
Scenograful Octavian Neculai, care și-a luat inima în dinți pentru a privi înapoi fără mânie, a ridicat cortina un pic, cât să facă o expoziție la Galeria Galateca, dar având grijă să nu cumva să se vadă prea mult, să nu cumva să se dezvăluie, să nu cumva să fie redundant. A făcut-o nu din alb și negru, cum am fi tentați să credem citind titlul expoziției și urmărindu-i imaginea, ci din ce se află între alb și negru.
„FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU. Gânduri, cărări și locuri în spațiul scenic” se poate vizita până pe 6 mai. În micul spațiu expozițional de la Galeria Galateca, unde a avut loc și vernisajul pe 6 aprilie, culorile mai mult se imaginează pornind de la ceea ce e expus. În mijloc, un pian verde. Aproape, un glob pământesc d’antant, alături un scaun etc. Vestigiile unor spectacole, mai noi și mai vechi, lângă schițe de decor color și alb-negru. Aproape, niște manechine din plastic. Ființe necunoscute, absente, alienate – înstrăinate de scenă, desprinse din mediul lor, se arată cu pudoare parcă și respiră cuminți în spațiul în care-și așteaptă vizitatorii înainte de a se întoarce în lumea lor.
„Carousel” și „Ivanov” (regia Andrei Șerban) „The Bach Files”, „Conversație după înmormântare” (regia Alexandru Darie), „Rața sălbatică” (regia Peter Kerek) sunt printre cele mai recente spectacole la care Octavian Neculai a semnat scenografia. Se joacă toate la Teatrul Bulandra, pe care scenograful-arhitect îl cunoaște bine și pe care chiar l-a schimbat, proiectând fața nouă a celor două săli cunoscute și construind acel Opera Space atât de bun pentru multe tipuri de spectacol. Evident, dacă nu le-ați văzut, trebuie s-o faceți. Expoziția aceasta nu poate decât să vă deschidă apetitul și să vă trimită la teatru, acolo unde vârstele se schimbă iute ca vântul și ca gândul și spectatorul e provocat la exerciții de imaginație. „Într-un spațiu oarecare”, spune Octavian Neculai, „vreau să fiu din nou copil, să mă joc cu jucăriile făcute în timp cu alţi copii, cu oameni mari. De fapt lumea teatrului, a scenei este o lume de copii, în care ne jucăm, visăm, începem, ne poticnim, o luăm de la capăt. Orice am face, oricât am încerca să fim de serioşi, să ne demonstrăm maturitatea sau seriozitatea, în străfundurile noastre rămânem nişte copii. Dacă nu am mai fi copii, nu am mai avea nicio bucurie”.
Căluții zburători care domină perspectiva, aproape nelăsându-te să privești decât pe verticală, își fac foarte bine treaba. Căutând ieșiri din labirint pentru spectatorii rătăciți, te conduc prin lumile pe forma și chipul cărora scenograful și-a lăsat amprenta: obiecte, obiecte, obiecte, și totuși mult mai mult. Priviți-i schițele, admirați-i culorile, uitați-vă de aproape la aparatele de vânt și amintiți-vă toată frumusețea din „Triumful dragostei” de la Sala Toma Caragiu, cu mobilierul lui „din plastic”. Instantanee din acesta sunt expuse acum la Galeria Galateca. Aruncați un ochi la schițele pentru „The Bach Files”, unde componenta scenografică se prea poate să fi dat îndelungi insomnii și bătăi de cap. Ele, toate, sunt „selecțiuni” dintr-un univers care, dincolo de scenă, nu prea se lasă privit.
În 2015, când a venit la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Jean-Guy Lecat, douăzeci și cinci de ani scenograful lui Peter Book la Teatrul Bouffes du Nord, spunea așa: „Cel mai frumos lucru posibil la teatru este să-i lăsăm spațiu spectatorului ca să poată trăi teatrul, și nu să-l supunem cu imagini care vin, vin, tot vin și nu-i lasă timp să trăiască în interiorul lui. În al doilea rând, teatrul rămâne un loc de întâlnire. Nu mergem acolo numai ca să vedem spectacole, ci devenim astfel membri ai unei societăți, ai unei comunități. Trăim împreună emoții foarte puternice. În întunericul sălii de cinema, nu trăim la fel.” Nu mă îndoiesc că spațiul pentru și prin diferență se află în capul listei de priorități a scenografului Octavian Neculai. Câteva dintre „jucăriile” lui vă așteaptă în lumina din expoziția de la Galateca sau în umbrele ei. Depinde, desigur, de unde și în ce moment le priviți. Cum bine spunea Jean-Guy Lecat, în întunericul sălii, nu trăim la fel. Dar nici în lumina ei. Iar asta e o binecuvântare. Faceți o vizită la „FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU” și bucurați-vă că, între alb și negru, vă așteaptă o mulțime de culori. Și mai ales caii albaștri de pe pereți sau, mai bine-zis, atârnând chagallian din tavan.
Print