Dacă a ieşi din sala de teatru şi a monta în spaţii aşa-zis neconvenţionale este o modă sau o nevoie a acestei perioade e o întrebare al cărei răspuns este conţinut, de obicei, în însuşi spectacolul prezentat publicului. În cazul montării de la Teatrul German de Stat din Timişoara, care a ales pentru „CUPLUtoniu”, după textele lui Neil LaBute, Cafeneaua Al-Kimia, un posibil răspuns a schiţat chiar regizorul lui Radu Alexandru Nica într-un interviu acordat revistei Yorick: „Într-un fel joci în sala de teatru în faţa unei ferestre, oricât de minuţios construită, şi în alt fel în faţa unei ferestre prin faţa căreia trec oameni reali şi care s-ar putea să se uite la un moment dat din afară la spectacol şi publicul să-i vadă că se uită. N-ai cum să faci abstracţie de asta. Tocmai această infuzie a realului în teatru mă interesează. Iar acest lucru te face să te interoghezi dacă mai ţine sau nu chestia asta cu convenţia teatrală. Dacă teatrul faţă cu realitatea mai e valabil sau e ridicol. E o luptă cu realul pe care nu ştiu dacă neapărat teatrul o poate câştiga. Sau, dacă o câştigă, o câştigă în alt sens…”
Continuând, într-o altă formă şi într-un alt plan, preocuparea pentru felul în care se ţes şi se destramă relaţiile interumane (a se citi de cuplu) începută în „Mountainbikers”, celălalt spectacol montat la Teatrul German din Timişoara, Radu Alexandru Nica propune acum trei poveşti diferite, aşezate în trei spaţii diferite din Cafeneaua Al-Kimia. Trei poveşti ale dramaturgului american, de altfel destul de jucat în România, toate având în centru o relaţie sau o posibilă relaţie de cuplu, ce se încheie cu un fel de breşă înspre realitate, printr-o forţare a convenţiei… Felul cum regizorul foloseşte spaţiul, construindu-şi fiecare poveste într-o altă „încăpere” – ceea ce-i permite să-şi situeze personajele în cel mai potrivit loc posibil ca să crească în veridicitate (scenică), astfel încât, în ultima clipă, să „întoarcă armele” aproape pervers împotriva a tot ce construise până atunci – este, desigur, cel mai bun răspuns la întrebarea iniţială.
Fiecare dintre poveşti este un spectacol în sine, fără legătură directă cu celelalte, toate având însă în comun acest amestec dintre planurile realitate-ficţiune, care, în ultimă instanţă, are un efect straniu: creează un interesant al treilea spaţiu, intermediar, situat între ele, ca un mic refugiu între lumi. Căci aşa-zisa realitate spre care ies toate personajele în final nu este nicio clipă aceeaşi cu realitatea spectatorilor. Şi o altă trăsătură comună, ar fi, poate, un anume fel de a privi lumea şi existenţa prin care, cu siguranţă, a trecut gândul lui Freud…
În cea dintâi, o situaţie expusă brechtian, în care partea „epică” şi partea „dramatică” sunt preluate şi jucate pe rând de cele două personaje, un el şi-o ea care se întâlnesc… într-un bar, după ce s-au „cunoscut” pe internet. El e criminal în serie – spune povestea – ea este victima lui – spune tot povestea. Ceea ce se întâmplă însă pe scenă, în faţa barului, acolo unde se joacă această primă parte, contrazice (sau nu, depinde din ce unghi priveşti) varianta din poveste. Un schimb de replici inteligent, bine condus de Horia Săvescu şi Silvia Torok, care ar putea avea orice final şi în care regizorul se joacă inteligent cu psihologiile – şi cu ale actorilor, şi cu cele ale spectatorilor. Ieşirea în realitate, construită pe graniţa dintre umor negru şi umor sadic, propune diverse variante de crimă, pe care, de asemenea, cei doi actori le interpretează la graniţa dintre „a fi sau a nu fi”.
Povestea a doua schimbă locul şi, parţial, şi tema. Aşezând publicul cu faţa spre „scena” al cărei fundal este un geam mare, prin care se vede strada, regizorul îşi urmăreşte consecvent ideea: cercetează limitele convenţiei, mizând în mod special pe interpretarea celor trei actori, Daniela Torok, Alex Halka şi Olga Torok.
De data asta, o relaţie de cuplu, un bărbat şi o femeie care s-au despărţit şi se reîntâlnesc pentru o ultimă discuţie, la o masă, într-un bar. El vine însoţit de sora lui cu care are o relaţie în spatele căreia se simte, evident, mâna lui Freud. Şi regizorul merge pe mâna lui… Radu Alexandru Nica accentuează destul de mult această legătură, pe alocuri în detrimentul celei de cuplu, mizând (poate uşor prea mult) pe o stranietate afişată ostentativ a femeii – a cărei psihologie rămâne însă misterioasă. Un amestec de starletă ratată şi drogată cu un tip de individualitate nedefintă sexual, pe care violenţa cântecului din final o duce înspre o zonă şi mai ambiguă. Gustată de publicul care la sfârşit este invitat să-şi spună părerea ca la o mică dezbatere, această a doua parte aduce, în fond, o falsă problemă de cuplu. Fosta iubită îi comunică fostului iubit la ultima întâlnire că mai are foarte puţin de trăit. Drama însă trece în plan secundar, dezamorsată de întrebările absurde ale „cuplului” soră-frate, care pune la îndoială boala femeii. Accentuând personajul surorii ciudate, regia mută centrul de greutate spre relaţia semi-incestuoasă dintre cei doi şi oferă, în acest fel, încă din primele minute, motivul pentru care s-a produs despărţirea celor doi foşti iubiţi.
În schimb, cel de-al treilea moment, surpriza din montarea de la Al-Kimia, este un spectacol-în- spectacol. „Marele război”, aşa cum se cheamă acest al treilea text, este pus în scenă într-un spaţiu care arată ca un decor de teatru aproape realist şi care este chiar… real. Un fel de sufragerie cu scară interioară – decorul e semnat de Velica Panduru –, care are rolul de a repoziţiona lucrurile şi de a crea un inteligent echilibru, rar întâlnit în montările de gen, conduse de obicei pe o singură linie. Din nou, amestecul de realitate şi ficţiune – care funcţionează pe absolut toate planurile, de la interpretare la spaţii de joc, fiind construit pe mai multe direcţii. Tensiunile cresc, se acumulează, un bărbat şi o femeie fac disecţia „pe viu” a unei căsnicii moarte, în care cruzimea ia forme greu de imaginat. Jonglând cu diverse grade ale furiei, în care se topesc, accentuând-o, nostalgia zilelor frumoase de altădată cu reminiscenţe ale puterii de seducţie, cu reminiscenţe de atracţie sexuală, cu dezgustul şi neputinţa, cu disperarea şi neîncrederea, cei doi ajung într-un punct în care, din nou, umorul capătă nuanţe sadice. Bărbatul şi femeia îşi joacă copiii la… un joc de strategie. Şi perversiunea este că joacă sperând să-i piardă, nu să-i câştige, nu sunt o miză, ci o falsă miză. Eniko Blenessy şi Georg Peetz construiesc două personaje cu psihologii puternice, cu farmec, cu dimensiuni interioare reale, ceea ce ridică mult miza spectacolului. Iar breşa în „realitate” este, probabil, cea mai credibilă. Un acces de furie al actriţei ce refuză să mai joace un asemenea rol – spune ea – în care nu crede… Unde începe şi unde se încheie convenţia este o întrebare frumos deschisă de spectacolul de la Teatrul German de Stat din Timişoara, care, dincolo de problematica de suprafaţă – cuplul în destrămare –, rămâne o interesantă meditaţie asupra limitelor teatrului.
Print