Viața construită din umbre și lumina fericirii

3stars

Sunt oameni atât de vulnerabili, încât sunt îngenuncheați și de cele mai mici furtuni trecătoare; sunt oameni prăbușiți care renasc din propriul hău în care s-au pierdut și sunt oameni care poartă în ei puterea de a-și vindeca durerile inimaginabile ale sufletului și trupului. Nu avem toți aceeași rezistență în fața a tot ceea ce primim de la viață, și totuși, fascinația fragilității este la fel de mare ca cea a puterii și una fără cealaltă nu pot exista.

În spectacolul „Umbre” de Marilia Samper, noua premieră de la Teatrul Național, se investighează anatomia sufletului uman față în față cu nenorocirea, cu pierderea și disperarea; iar de pe margine, e ca și cum ai privi corpuri vii modelate de durere, așa cum unui copac i se modifică structura coroanei în timpul unei furtuni violente. „Într-o lume tenebroasă în care te simți în permanență în proximitatea <<răului>>, un <<rău>> inform care învăluie și domină societatea, credința că poți depăși toate încercările pe care ți le aruncă viața în cale și că poți fi fericit e o naivă utopie”, afirmă, atât de just, Vlad Cristache despre propriul spectacol. Dar „Umbre” este și despre cum o izbucnire miraculoasă de lumină dezvăluie cărările ascunse din pădure sau alungă chiar „umbrele” acestui rău, despre reîntâlnirile emoționante cu propriul sine și cu ceilalți și, bineînțeles, despre iubire.

Două case, minimalist sugerate, se contopesc la nivel vizual, despărțite doar de o linie imaginară. Pădurea – spațiu al rătăcirii, al pierderilor și al crimei – e încapsulată în cutii de sticlă prin care se văd trunchiurile ciuntite ale copacilor și ploaia care se prelinge continuu și al cărei zgomot devine fundal sonor pentru suferință, în toate formele și nuanțele ei. Iar pe toată suprafața de joc e așternut un covor de frunze de toamnă care îți dau senzația că ești înăuntru și în afară în același timp, că acele case au fost cuprinse de teroarea pădurii. Scenografia lui Vlad Cristache creează o atmosferă ambiguă, insinuează o notă de mister și e complementară emoțiilor trăite de personaje. O familie pare să trăiască cele mai tandre momente; părinții (Ana Ciontea și Gheorghe Visu) se bucură de iubirea lor ca în tinerețe și fiica, Alba, îi tachinează râzând: „nu așa arată niște părinți normali”, spune ea în timp ce își ia rămas bun. Nimeni nu intuiește că se văd pentru ultima oară.

Trei fire narative se împletesc, fiecare în parte dezvoltându-și propria profunzime și propriile semnificații, până când, într-un final se unesc și formează un întreg perfect, ca o sferă în care cineva a reușit să prindă fericirea în stare pură. „Umbre” este și acel spectacol despre care nu știi dacă ar fi fost la același nivel, dacă ar fi avut o altă distribuție. Există trei nuclee de forță care funcționează împreună la capacitate maximă și transformă reprezentația într-o experiență specială pentru fiecare spectator: scenografia plină de metafore a lui Cristache, inteligența și talentul lui de a păstra proporțiile optime pentru fiecare poveste, de a le găsi esența și ritmul, la care se adaugă performanța actorilor de a transmite, prin toată ființa lor, universul psihologic al personajelor.

Părinții interpretați de Ana Ciontea și Gheorghe Visu se metamorfozează complet după dispariția Albei. Rămân blocați într-o capsulă a timpului, atunci când își iau la revedere de la ea. Privirea Anei Ciontea nu-și mai recapătă niciodată seninătatea pe parcursul spectacolului; ea creează mama consumată în interior de o disperare care nu mai poate fi vindecată în veci și care treptat închide ușa în sufletul ei pentru toți oamenii: pentru vecinii care îi sunt alături, pentru soțul ei, pentru străinul (Gavril Pătru) a cărui viață o sacrifică doar ca să poată încheia un ciclu în care trebuie să existe un vinovat pentru ce i s-a întâmplat fetiței sale și, în final, îi închide ușa inclusiv Albei a cărei imagine mutilată o împinge într-un hău interior în care mama plină de iubire de odinioară dispare. Gheorghe Visu are același consum interior, dar își construiește altfel personajul; nu pe structura fragilă a disperării, ci a speranței. Credința, așa cum spune el, că Alba se va întoarce îi menține vie iubirea pentru soție și îi dă putere să continue să trăiască în niște parametri normali. Privirea lui senină de la începutul spectacolului, reapare când își ține fetița distrusă, dar vie, în brațe. Nu mai e același copil căruia Alexandra Sălceanu îi oferă vitalitate și o aură de puritate. Împreună, construiesc primul fir narativ, plin de suspans și susținut de o autenticitate a emoțiilor.

Cealaltă familie se confruntă și ea cu o absență, cea a mamei. Mircea Rusu interpretează un tată înrăit de suferințele trecutului și incapabil să-i mai transmită copilului său acea iubire de care, la polul opus, are parte Alba. Gesturile față de băiatul lui sunt mereu agresive, și din cauza alcoolului, dar și din cauza unei vinovății inconștiente pe care o priectează asupra-i – el a rămas, dar cea pe care o iubește a dispărut. Emilian Mârnea creează un adolescent timid, împovărat de incapacitatea de a comunica a tatălui. Singura lui alinare este Alba, în care găsește iubirea care îi lipsea; și o găsește la propriu, în pădure; sau, mai bine zis, Alba e cea care va găsi în el puterea și iubirea de a răzbi la lumină.

Povestea cuplului de bătrâni e ca un poem de dragoste jucat cu gingășie și sinceritate de Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț. Amândoi, în scaune cu rotile, ea oarbă, el mereu cu privirea îndreptată către ea, își destăinuiesc frica de moarte. Frica de a se pierde unul pe celălalt într-o lume necunoscută ființei umane. Există un monolog pe care Victor Rebengiuc îl transformă într-unul de poezie, scurt, dar suficient cât să observi o schimbare în rândurile publicului. „De ce mă iubești?”, întreabă ea, iar motivele lui curg limpede și la întâmplare – pentru picioarele tale reci, pentru ușile trântite când ne certam, pentru nimicurile de care râdeam etc. Și abia atunci observi, în sală, partenerii care s-au apropiat, umăr de umăr, sau cum ea și-a prins mâinile în jurul brațului celui de lângă. Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț interpretează cuplul pe care ți-l imaginezi când te îndrăgostești pentru prima oară cu adevărat. Un cuplu în care iubirea nu a murit, ci e acolo, în cuvintele tandre și lacrimile din ochi. În lacrimile celor de pe scenă și în lacrimile spectatorilor.

Povestea se încheie cu iubirea de vis dintre Alba și salvatorul ei, ajunși amândoi la bătrânețe, dar cu sufletele la fel de pline de afecțiune. Așa arată iubirea, după ce umbrele s-au risipit. Așa arată iubirea pe care fiecare și-ar dori s-o trăiască.

Teatrul Național București

„Umbre” de Marilia Samper

Distribuția:

Mama: ANA CIONTEA

Tatăl: GHEORGHE VISU

Bătrânica: MARIANA MIHUȚ

Bătrânelul: VICTOR REBENGIUC

Bărbatul: MIRCEA RUSU

Străinul: GAVRIL PĂTRU

Fata: ALEXANDRA SĂLCEANU

Băiatul: EMILIAN MÂRNEA

Regia, scenografia, ilustrația muzicală și lighting design: VLAD CRISTACHE

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.