Să suferim şi să ne minţim că trăim! Acesta pare a ne fi sloganul. Ne trezim dimineaţa gata obosiţi când sună alarma smartphone-ului şi pipăim ecranul pentru încă un snooze – cel mai bun prieten al dimineţilor noastre. Ne găfăim respiraţiile până la metrou, tastăm conştiincioşi combinaţiile magice în cubuleţele noastre la indigo, mâncăm cuminţi semi-preparate şi butonăm letargici fie telecomanda, fie gadgetul preferat. Fără niciun entuziasm, mimăm relaxarea când ne forţăm să ieşim din casă până în prima crâşmă unde ne aşteaptă câţiva prieteni. Cu puţine nuanţe cam asta ne e viaţa. Până şi tristeţile ne seamănă, iar maniile şi fobiile de care ne tratăm la cam aceiaşi psihologi nu au nici ele prea multă originalitate cum nu au nici leacurile naturiste prescrise pentru te miri ce alergie. Şi adormim ştiind că mâine va fi la fel.
Dramaturgia contemporană seamănă leit cu viaţa cotidiană tristă. E la fel de anxioasă şi suferă încă şi mai mult. Poezia şi metafora nu se mai ascund în spatele unor poveşti prea elaborate şi stau pe scenă ca personaje fără nicio frică. Dacă şi-aşa se spune că le-am văzut pe toate şi orice nouă operă de artă e o revizitare, atunci e de preferat ca re-ul ăsta care tot apare peste tot să şi însemne ceva, nu doar un refren reşapat şi retuşat.
„Punctul orb” de Yannis Mavritsakis nu este o mare piesă. Nu reinventează nimic şi se încadrează în aceeaşi gamă restrânsă de note sparte ale tristeţilor reproduse în piesele ultimilor ani. O femeie nu îşi revine din depresie după moartea soţului şi trăieşte într-o lume pe cât de violentă şi bizară pe atât de în acord cu tristeţea ei. Metafore şi intenţii frumoase, dar prea puţină acţiune. Multe declaraţii şi puţine verbe. „Punctul orb” este, însă, un text care se pretează la universul creativ al lui Radu Afrim. Spectacolul pe care l-a montat la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti nu este încă o trăznaie vizuală cu păpuriş şi animale împăiate. Poezia şi atmosfera pe care o creează conţine şi emoţie şi spune o poveste pe care să vrei să o asculţi până la capăt fără a fi distras de domnul în rochie roşie pe tocuri înalte. Deja consacratele afrimisme funcţionează într-un sens unitar şi nu sunt doar imagini obsesive cu etichetă de firmă.
Lumea creată pe scenă, cu apăsarea ei, bolnavă şi în suferinţă precum ne e şi realitatea trăieşte după legi coerente. Metaforele care gravitează în jurul personajelor nu sunt frumoase în sine, ci ajung să emoţioneze. Trimiterile culturale nu sunt doar o clipire complice din ochi către cei care ştiu că decorul semnat de Adrian Damian este o machetă supradimensionată a tabloului „Nighthawks” al lui Edward Hooper. Ba chiar dimpotrivă – agăţarea unei reproduceri a tabloului în casa lui Niki are umor şi e un detaliu care completează un spaţiu perfect argumentat. Acest blind spot al egoului nostru, lucrul pe care toată lumea îl ştie despre noi fără ca noi înşine să îl cunoaştem – tema spectacolului – este un bistro pe un colţ de stradă în care sub firma din neon se trăieşte şi se moare. Locul unde trăim fără să ne dăm seama. O concretizare frumoasă şi elegantă a unei idei abstracte.
Acţiunile inventate de Radu Afrim, ritmul interior al fiecărei scene şi imaginile pe cât de recognoscibile pe atât de în sens de data aceasta transformă o piesă tezistă într-un spectacol în care dinamica emoţiilor face casă bună cu cea a poveştii. Cheia de interpretare nu este neapărat cea mai fericită. Mizând pe o singură faţetă şi atingând constant aproape aceeaşi notă, Ada Simionică şi Clara Flores creează personaje destul de monocorde. Interpretează impresia despre personaj şi nu ajung prea adânc în sondarea universului interior, bogat de altfel. Fără a fi neapărat schematice, aduc o doză încă insuficientă de adevăr şi profunzime, însă, datorită contextului creat, ajung aproape de emoţia scontată. Ioan Coman, Cristian Popa şi Bogdan Farcaş sunt cei care construiesc relaţii şi îşi gândesc personajul pe mai multe paliere. Cu un firesc bine calibrat, acel firesc artistic stăpânit, menţin echilibrul şi aduc contrapunctul necesar, fie el comic ori dramatic.
Între maşini de jucărie şi claxoane pe bandă se trăieşte fără speranţă şi se moare la un semafor între două trotuare. Frumoasă sinteză. O femeie încearcă să îţi vândă şerveţele pentru că ştie ca mai devreme sau mai târziu cu toţii plângem, nişte golani te omoară în bătaie just for fun, iar sexul e ca o mână întinsă în semn de prietenie la plecare. Şi nimic din toate astea nu e metaforă. Dacă ne aducem aminte cum să privim în jur exact asta vom vedea. La teatru, însă, pare într-un fel. Şi ridicăm sprânceana şi ne încruntăm încercând să descifrăm ce a vrut să spună autorul. Nimic în plus faţă de ce trăim deja. Doar că a editat puţin selfie-ul înainte de a-l urca pe scenă. Like.
Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti
„Punctul orb” de Yannis Mavritsakis
Traducerea: Elena Lazăr
Adaptarea: Radu Afrim
Distribuția:
Niki: Ada Simionica
Vânzătorul: Ioan Coman
Femeia: Clara Flores
Directorul bancii: Cristian Popa
Funcționarul: Bogdan Farcaș
Fata: Mihaela Popa
Tânărul 1: Karl Baker
Soțul: Ionuț Vișan
Tânărul 2: Andrei Ciopec
Fetița vânzătorului: Gabriela Sandu
Băiatul femeii: Eusebiu Tudoroiu
Un om în bar: Răzvan Băltărețu
Un om în bar: Ionuț Manea
Câinele Freyja
Regia şi universul sonor: Radu Afrim
Decorul: Adrian Damian
Costume: Claudia Castrase
Print