Faptul divers este o rubrică deja uitată din jurnalele unor vremuri trecute. A fost înlocuit cu şoc, şoc, şoc, breaking news, flash news, live news, streaming şi can-can. Orice eveniment e o ştire de interes cel puţin naţional, din orice se poate născoci un subiect de presă la moment atunci când rating-ul o cere. Dacă un câine traversează o stradă se poate stoarce fie lacrima gospodinelor înduioşate de drăgălăşenia unui animal părăsit care îşi caută înfrigurat stăpânul, fie furia hoardelor de linşatori stârnită împotriva unui pericol public ce ameninţă cu ai săi colţi siguranţa din urbea în cauză. Aproape că nu există fapte care să nu prezinte interes; nici măcar diverse.
Pornind de la potenţialul de entertainment pe care îl conţine banalitatea vieţii, Mimi Brănescu scrie şi regizează spectacolul “Ultimii”, la Teatrul Metropolis; o felie de viaţă cum nu se poate mai suculentă, din care se stoarce exact fiorul de râsu’-plânsu’ atât de specific mixului nostru balcanico-latin. O familie ca mai toate din zonele nu prea mângâiate de abundenţa economică, îşi vede de supărările, reproşurile, regretele, greşelile şi încercările ei de a supravieţui cu speranţa unui viitor cât de cât mai decent şi măcar un picuţ mai fericit. Universul deloc bucolic al satului contemporan este concentrat în povestea celor patru personaje care nu sunt deloc ţărani hâtri şi purtători de tradiţii, ci oameni simpli care îşi înfundă traiul greu în miştouri şi ironie.
Doi fraţi cu potenţial, dar cu aceeaşi secvenţă a ratării înscrisă în ADN, unul evadat în El Dorado-ul urban, dar reîntors învins în curtea familială şi celălalt niciodată plecat, dar cu vise purtând viza americană, iubita lui nu foarte isteaţă, dar harnică, devotată şi cu picioarele bine înfipte în realitatea prăfoasă a uliţei pe care ameninţă să o părăsească la fiecare punct culminant de scandal şi un tată nu tocmai sănătos, dar plin de forţă vitală, spirit critic şi niciodată lipsit de punch line-uri. Povestea casnică a acestei familii oarecare dintr-un prezent rural deloc idilic, în care sărăcia şi puterea de a te descurca fac o casă mai trainică decât munca şi curajul, curge cu un ritm bine articulat de noutăţile pe care personajele le află reciproc despre vieţile personale. Totul porneşte de la o melodie compusă de fiul ce mic, artistul familiei, care în loc să aducă succes şi bună-stare mai fusese deja compusă de Eric Clapton cu numele de “Layla”. Fatalitate.
Spectacolul e construit pe o situaţie de viaţă plauzibilă, destul de simplă în ansamblu, cu câteva complicaţii care se descoperă ca foile de ceapă pentru a menţine interesul viu şi replici care punctează precis, precum mingile picate pe linie pe terenul de tenis. Impresia de simplitate, de uşurinţă, de firesc e construită cu multă precizie. Savoarea acestui spectacol la care se râde mult şi apoi se tace emoţionat stă tocmai în inspiraţia ping-pongului dintre replici care au multă sevă şi umor. Fie că e vorba de sintagme, de mici comentarii simpatice, de bodogăneli sau de veritabile tirade, sarea şi piperul acestui spectacol despre patru vieţi oarecare stau tocmai în replica scrisă cu talent şi ritmul precis construit pe o structură bine ponderată. Personajele sunt foarte ofertante, într-o discuţie lejeră s-ar putea spune fără alte formule preţioase şi căutate că “actorii au ce juca, domnule”.
Emanuel Pârvu (Marcu) are o concentrare constantă, conţine fără nicio ostenataţie problemele pluristratificate ale personajului său şi păstrează surprize până în ultimul moment. Are mult tact, reacţionează cu multă măsură şi construieşte relaţiile în scenă cu răbdare şi apoi le creşte intensitatea. Conrad Mericoffer (Lulu) e mai puţin confortabil cu personalitatea băieţaşului de uliţa satului care s-ar dori artist de talie cel puţin judeţeană, dar e lipsit tocmai de talent. Cu intenţii bine definite, cu un gând care transpare micile stâgăcii de expresie, dificultatea unui rol de compoziţie nu e încă depăşită în totalitate şi pe lângă gândul inteligent care pune accentul just în replică lipseşte coloratura autentică ce ar putea veni din mai multă relaxare. Andreea Mateiu (Luminiţa) are câteva stridenţe, nu îşi controlează de fiecare dată vocea şi tonurile, însă construieşte personajul pe care îl înţelegi cel mai bine; poţi rezona cu ea datorită emoţiei pe care o conţine şi o ponderează. Adrian Titieni (Tata) este punctul focal al acestui spectacol. Fără niciun efort aproape captează atenţia datorit felului în care ascultă, reacţionează, răspunde, comentează sau pur şi simplu îşi mută privirea. Firescul său scenic este foarte autentic, iar felul mucalit în care îşi dozează replicile e o demonstraţie la scenă deschisă a sintagmei “less is more”. Subtil, cu o vorbire colocvială, fără gesturi demonstrative, cu multă măsură, construieşte cu migală un personaj tragi-comic complex şi foarte bine conturat.
“Ultimii” la Teatrul Metropolis este un spectacol care transformă un fapt divers într-o poveste care îţi captează interesul cu răbdare. Mica familie oarecare poate fi oricând extrapolată la un trist adevăr general valabil al prezentului unei majorităţi; aceleaşi necazuri, aceleaşi vise neîmplinite, aceeaşi mizerie, acelaşi haz de necaz care te ajută să mai închizi ochii încă o dată cu stomacul nu tocmai plin. Şi peste toate răsună refrenul transmis din generaţie în generaţie care cuprinde toate ratările şi resemnările combinate cu speranţe: “Noi să fim sănătoşi!”
Teatrul Metropolis Sala “Olga Tudorache”
Ultimii de Mimi Brănescu
Distribuție:
Adrian Titieni, Emanuel Pârvu, Andreea Mateiu, Conrad Mericoffer
Regia: Mimi Brănescu
Scenografie: Maria Tache, Andreea Beșliu, Adela Pârvu
Costume: Maria Tache
Muzica: Vasi Bordianu
Light design: Șerban Ionescu
Print