„Ai uitat parola?“ (Forgot password?) Iată titlul ales de CSS Teatro stabile di innovazione del Friuli Venezia Giulia pentru stagiunea cu numărul 36 a Teatrului Contatto din Udine. Este un spațiu în care arta „aruncă o privire asupra complexității prezentului. Căci s-ar spune că am intrat în epoca post-identității, într-o nouă eră a identităților complexe, a indivizilor biologici, a inteligențelor artificiale, a avatarelor și aliaselor digitale, în care lumea ne apare cu atât de multe chei de acces. Memoria, care a ținut evidența vieții noastre, poate astfel modela variabile de identitate, integrându-se cu tehnologia, transformând ceea ce suntem și cine vom fi în viitor. Dar oare suntem siguri că ne vom putea aminti parola tuturor acestor identități?”
Dintre producțiile programate sub acest motto se disting cele ale duo-ului Ricci/Forte. Regizorul Stefano Ricci și autorul Gianni Forte, care se bucură de o colaborare îndelungată cu CSS, revin la Udine cu două spectacole de facturi diferite: o versiune „reloaded“ a producției Pinter’s Anatomy, un site-specific creat în 2009 pentru Proiectul „Living Thing: Harold Pinter“ și cu premiera absolută Easy to remember, un spectacol dedicat Marinei Țvetaeva, uneia dintre uriașele poete ruse a suferințelor. Constrânsă la exil în 1922 și revenită în patrie în 1939, Țvetaeva cade victimă epurărilor staliniste care o obligă să trăiască într-o sărăcie lucie într-un centru de reabilitare, pentru ca în final să se sinucidă.
Ambele spectacole purtând marca Ricci/Forte tratează tema memoriei, însă structura lor nu ar putea fi mai diferită. Primul este un performance claustrofobic. Cu o durată de numai patruzeci de minute, el este repetat de patru ori consecutiv într-o singură după-amiază. Pinter’s Anatomy vorbește despre teme dragi lui Harold Pinter, precum ambiguitatea, violența și discontinuitatea temporală. Montarea lui Stefano Ricci este plină de cruzime, chiar de violență, accentul fiind pus pe componenta corporală. Așa este, spre exemplu scena în care fața unui tânăr căzut la pământ este pur și simplu strivită cu bocancul de către colegul său sau cea în care fețele a doi dintre protagoniști sunt maltratate și deformate de către ceilalți doi performeri.
Şi totul se petrece la o distanță de doar câțiva centimetri de spectatori. Aceștia, numai șase la număr (!), stau aliniați cu spatele la perete, în picioare, asemenea „unui pluton de execuție“. Imaginile sunt multiplicate de oglinda amplasată în dreapta camerei în care se desfășoară performance-ul. Este o încăpere foarte mică (de cel mult trei metri lățime și cinci metri lungime), ce prezintă două intrări spre alte două cămeruțe și mai mici. Şi totuși, nu există cale de scăpare. Încă de la început atmosfera devine neconfortabilă. Actorii se opresc în fața spectatorilor, îi „scanează“ îndelung și îi roagă să scrie pe un bilețel numele și data nașterii, „furându-le“ astfel identitatea. Structura spectacolului este fragmentară. Se regăsesc la tot pasul elemente tipice companiei Ricci/Forte, printre altele păpuși și măști simbolizând personajele din desenele animate cu Tom și Jerry.
Monologuri ce reprezintă pasaje din memorie alternează cu scene de dans și de improvizație. Momente de o veselie debordantă și de o tristețe apăsătoare se succed cu o rapiditate uimitoare. În final survine moartea. Corpurile nude se „auto-introduc“ în saci mari negri de gunoi. Un singur însemn este legat de degetul mare de la piciorul fiecăruia. Este bilețelul cu identitatea „furată“ a spectatorilor. Dintre cei patru performeri, doi fac parte încă din distribuția inițială (Giuseppe Sartori și Anna Terio). Lor li s-au alăturat Simon Waldvogel și Piersten Leirom – cel din urmă semnează și coregrafia spectacolului. Pinter’s Anatomy rămâne o experiență de o mare intensitate și după opt ani de la premieră. Nu de puține ori am simțit nevoia să mă lipesc și mai tare cu spatele de perete.
În cu totul altă notă, mult mai interiorizată și mai poetică, se prezintă cel de-al doilea spectacol. Easy to remember are la bază povestea poetei ruse Țvetaeva, textul fiind scris de Gianni Forte pentru cele două actrițe ale companiei.
Sunt interpretele Ariadnei, a fiicei poetei (Liliana Laera), respectiv a lui Țvetaeva însăși (Anna Gualdo). Amândouă se află într-o cameră aproape goală, inundată de o lumină albă, difuză, asemenea unui spital, cu atât mai mult cu cât Ariadna este îmbrăcată într-un capot de infirmieră și poeta „pacientă“ este imobilizată într-un scaun cu rotile. În jurul ochilor poartă măști albe cu cearcăne mari negre, iar în păr coronițe de flori galbene. Ambele componente amintesc pe de-o parte de pictorița mexicană Frida Kahlo, pe de alta, de măștile mortuare folosite în aceeași țară. Nu este de mirare, din moment ce impresiile de călătorie reprezintă sursele de inspirație ale lui Ricci/Forte și tocmai ce se întorseseră dintr-un turneu lung efectuat în America Centrală și de Sud. Şi coloana sonoră a spectacolului este de proveniență din țările în care cei doi fie că lucrează (Franța), fie au fost în turneu de-a lungul anilor (Rusia, Mexic).
Singurul element de decor este un coșciug din care se răspândesc pe scenă o sumedenie de flori galbene. Din același sicriu va ieși la lumină și o păpușă bărbătească ce îl simbolizează pe Serghei Efron, soțul poetei, ofițer în garda albă și, se pare, agent dublu. Monologurile lungi ale protagonistelor sunt întrerupte din când în când de pasaje din textul piesei, precum și de imagini ale unui schelet uman, ambele fiind proiectate pe cel de-al patrulea perete, un ecran transparent ce desparte scena de sală. „Radiografiile coloanei vertebrale sau ale craniului sunt singurele care rămân dincolo de vorbele și de sufletul uman”, spun Ricci/Forte. Spre final, mama și fiica dansează un vals în jurul sicriului. Sala de spital se transformă într-un purgatoriu, cel al „unei femei ieșite din comun, al unui suflet în flăcări, îmbrățișat doar de cerul însuși, care a crescut izolat, agățându-se de memorie, o memorie a celei constrânse să trăiască într-o lume paralelă“. Easy to remember prezintă o viziune onirică, suprarealistă a lumii. Edificatore este și imaginea solitară din sala de spectacol: încă de la început, pe un scaun se află o rochie roșie, iar la picioarele acestuia o pereche de pantofi, tot roșii – un gest de protest împotriva violenței asupra femeilor.
Print