Viaţa? Sau fericirea? Joc de-a moartea

Primul dintre cele trei spectacole pregătite de Teatrul Bulandra pentru acest început de an, a avut premiera săptămâna trecută. „Îngropaţi-mă pe după plintă”, în regia lui Yuriy Kordonskiy, după romanul lui Pavel Sanaev şi o dramatizare semnată de regizor.

Textul pe care l-a ales Kordonskiy pentru spectacolul de la Sala Izvor este o poveste ce se situează – evident – în zona cazurilor psihologice, ceea ce i-ar putea limita aria de interes. O bunică bolnavă psihic ce şi-a terorizat fiica întreaga viaţă – din dragoste – şi care acum i-a „furat” copilul pe care îl creşte şi-l îngrijeşte cu o dragoste dementă, bolnavă, în fiecare clipă la limită cu ura…

Dar Kordonskiy conduce textul într-o altă zonă. Şi-i dezvoltă o poezie scenică ce are valoare în sine, dincolo de mesajul poveştii, ce capătă alte nuanţe. În primul rând, alegerea lui Marian Râlea pentru rolul copilului este una din acele soluţii pe muchie de cuţit, pentru că forţează cu bună ştiinţă limitele convenţiei. Dar tocmai curajul de a-l distribui pe Marian Râlea în rolul unui copil de 9 ani, care face naveta la vedere între timpi – momentul retrospectivei şi copilăria – şi care „joacă” asumat copilul şi copilăria pare să fie cheia montării.

Prima imagine. O scenă goală, cenuşie, pe care atârnă câteva crengi de copaci uscate şi… muzică. Intră Saşa Saveliev (Marian Râlea), care devine băieţelul de 9 ani, timpul se scurge înapoi, înspre copilăria stranie în casa bunicii şi scena începe să se „populeze” cu obiecte din acel univers. Regia construieşte în timp real un interior de locuinţă, o lume, care se umple încet ca-ntr-o magie. Nimicul se ordonează şi apar dulapul, masa, frigiderul, frigiderele, patul, biroul, fereastra… apoi Bunica şi Bunicul. Dar felul cum Kordonskiy umple spaţiul exterior, în scenă, mobilează în acelaşi timp interiorul lui Saşa. Saşa este universul cel gol, lumea în care nu există nimic şi care încet, încet, începând cu o voce înregistrată la un casetofon se umple de viaţă. Amintirile ridică schelă după schelă înlăuntru, interiorul se umple, dă pe deasupra, e preaplin, până la momentul când se surpă şi golul înghite tot… E un dans sisific ce, dincolo de cazul în sine, aşa cum spuneam la început, cazul particular al unui copil marcat până la anularea propriului eu de dragostea maladivă a bunicii, e un dans sisific ce vorbeşte despre constructul fragil şi totuşi atât de puternic al amintirilor care te trăiesc… Şi, în acelaşi timp, este o demonstraţie subtilă, ca un anticomentariu la ideea biblică despre dragoste – dragostea poate răni, dragostea poate ucide, dragostea ca instrument de tortură. Toate având ca punct de plecare însingurarea şi secătuirea pe care comunismul cu ale lui orori au sădit-o în om. Spaima convertită în dragoste disperată, dragostea convertită în nevoie de dragoste şi nevoia de dragoste convertită în neputinţă de a dărui şi neputinţa de a dărui convertită în ură şi ura confundată cu dragostea. Aşa ar arăta o schemă a relaţiilor din spectacolul lui Kordonskiy. Lumea transformă un om însetat de dragoste în monstru, iar monstrul – cu puterea lui de mic demiurg pe care o are asupra unui copil – va transforma copilul într-un individ dependent de „călăul” lui, de care nu se va putea elibera niciodată.

La sfârşit coşmarul se termină, universul din casa bunicii dispare din lumea reală pentru totdeauna, dar se mută – tot pentru totdeauna – în interior. Şi acolo face ravagii. Micul experiment al lui Kordonskiy, extrem de subtil, ca şi cel pe care-l încerca mai explicit în „Inimă de câine”, vorbeşte – dincolo de cazul particular al unei familii – de o lume întreagă. De un întreg regim care a năruit o generaţie (sau mai multe) populându-le interiorul în acelaşi fel. Cuvintele lui Saşa eliberat de sub tirania bunicii – bunica era VIAŢA, mama era FERICIREA, iar viaţa îşi avea regulile ei, fericirea era doar o sărbătoare… – seamănă puţin cu deriva pe care o trăieşte lumea eliberată de sub orice formă de dictatură. Copilul se sufocă şi nu mai gustă fericirea atunci când mama îl răpeşte şi i-o dăruieşte pentru totdeauna – viaţa e mai puternică decât fericirea şi-l sugrumă…

Kordonskiy construieşte universul din scenă la limita dintre realism şi absurd. Fiecare detaliu din scenografia Ninei Brumşilă, fiecare sunet umple spaţiul, fiecare gest. Prima parte acumulează. Acumulează trăiri duse la paroxism. Mariana Mihuţ în rolul Bunicii adaugă scenă după scenă şi moment după moment trepte la schelăria interioară a tuturor celor din jurul ei, în timp ce în ea, treptat se surpă totul. Treceri de la furia absolută, la tandreţea femeii care citeşte poveşti, de la soţia crudă şi opresivă, la femeia drăgăstoasă… seducător conduse de Mariana Mihuţ. Ea are Puterea şi transformă în iad viaţa celor de lângă ea, dar un iad de care cu toţii sunt dependenţi. Soţul – Bunicul (Claudiu Stănescu, poate puţin îngroşat în câteva scene – precum cea în care-şi evocă viaţa stând la masă cu vecinul Leoşa) – vrea dintotdeauna să fugă şi întotdeauna se întoarce. Fiica – Mama lui Saşa (Andreea Bibiri, o prezenţă desăvârşită în montarea lui Kordonskiy, cu o interpretare în care fiecare gest şi fiecare privire şi fiecare inflexiune a vocii este perfect justificată) – cu sufletul paralizat de o copilărie în care n-a simţit decât ură este şi ea încapabilă să i se sustragă. Desăvârşit sunt lucrate şi scenele dintre ea şi copil, în leagăn, în parc, în zăpadă şi, mai ales, cea în care se joacă împreună cu Saşa „Puriceii”. Pentru că în ele e închisă toată spaima celor doi de a se iubi – şi se iubesc furând clipe, cenzurându-şi vorbe şi gesturi, şi priviri.

Şi mai mult decât toţi ceilalţi, e dependent Saşa. Copilul cu copilăria transformată într-un coşmar pe care-l iubeşte… E şi motivul pentru care distribuirea lui Marian Râlea în acest rol are o miză atât de importantă simbolic, căci prin el spectacolul trece dincolo de sensurile particulare ale textului. Copilul nu-i doar un copil…

Partea a doua e mult mai concentrată decât prima – e, de altfel, defectul spectacolului, ritmul care trenează pe alocuri, multe dintre scene fiind pleonastice – şi se precipită spre un final şi el puţin întins (deşi monologul Marianei Mihuţ este tulburător, chinuitor, uman şi abominabil, în acelaşi timp, monstruos în perfecţiunea lui, în felul cum e gradat, până aproape de limita suportabilului, cu treceri prin toate stările psihice posibile în acel context). Dar, de-ar fi să extrag din întreaga montare un moment, ar fi cel în care mama îşi fură copilul din casa bunicii. Copilul se întoarce, îşi caută cutiuţa cu amintiri, îşi pune guma în ea, timpul pare că aleargă, bocancii nu-i intră în picioare, uită fularul, se întorc, apoi drumul prin zăpada cumplită a Moscovei, fuga, fuga disperată ca-ntr-un coşmar în care alergi şi rămâi pe loc… Iar la sfârşit, când totul pare încheiat, povestea de-abia atunci începe. Din casa bunicii nu se poate evada, pentru că e închisă înlăuntru… Ploaia de „fulgi” care cade la final peste scenă şi peste sală deopotrivă nu păcăleşte, nu induce nici o clipă sentimentul de „acum s-a sfârşit”. Dimpotrivă. Şi are poezie. E unul din acele efecte scenice care ar putea aluneca în facil. Dar pânza de zăpadă care cade peste Moscova are ceva – poate o întâlnire fericită între sunet, desen al scenei care se goleşte treptat, aceleaşi crengi uscate… – face ca zăpada să aibă sens şi poezie. De ce „Îngropaţi-mă pe după plintă”?! Lăsăm misterul să se dezvăluie singur în Sala de la Izvor.

Print

Un Comentariu

  1. Maria Lichtenberg 27/01/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.