Ne jucăm după cum vrem noi cu cuvintele limbii, dar și cu ceea ce înseamnă dicționarul nostru propriu. Ordonăm vorbele după bunul nostru plac și ne imaginăm astfel că am fi devenit peste noapte demiurgici.
Aranjăm cuvintele în propoziții sau fraze cărora le putem schimba oricând sensul printr-un semn de punctuație, printr-o intonație aparte, cu totul diferită de cea inițială, și, astfel, ne zămislim iluzia că am schimbat ceea ce a fost greșit în propria viață.
Intervenim în respectivele fraze, înlocuind un nume propriu, un verb, un adjectiv sau un adverb și uite așa ne socotim stăpâni peste constelații. Peste destinul nostru și al celor de lângă noi pe care, prin vorbe, avem impresia că îi putem manipula după cum ne este vrerea și cum ne place. Inventăm enunțuri interesante de tipul poți să îți atingi cotul cu limba? și astfel ne îmbogățim viața cu o nouă cunoștință. Care, cine știe? poate oricând să ne devină cel mai apropiat om de lume. Cu care vom fi împreună până la moarte, vom împărți și bune, și rele.
Ar fi ajuns ca, într-un moment anume, să fi formulat un altfel de răspuns și destinul nostru ar fi dobândit un alt sens, am fi trăit în alte vecinătăți umane. Fie și numai cu acele cuvinte despre care am învățat la școală că ar face parte din fondul lexical de bază, trăim cu iluzia că putem schimba filmul vieții noastre sau chiar să ne îngăduim luxul de a trage duble. Așa, ca în cinematografie.
Cam de aici pornește ideea piesei Constelații de Nick Payne care a avut premiera la Londra în 2012. Care prilejuiește acum un spectacol de zile mari Teatrului ACT din București, lui Radu Iacoban, în calitate de regizor (cred că și de traducător), lui Tudor Prodan, autor al decorului și al conceptului video, Anei Ularu și aceluiași Radu Iacoban, în calitatea lor de excepționali actori.
În primele zece-douăzeci de minute ale spectacolului impresia e că asistăm la un complicat exercițiu/examen de actorie. În care Ana Ularu și Radu Iacoban repetă aceleași situații, cu modificări adesea minimale, schimbând pe alocuri cuvinte și intonații. Spre a ne arăta cum s-a produs ori cum și-ar putea aminti Mary și Roland că a avut loc prima lor întâlnire. Cum au ezitat, cum au încercat să se evite, cum au mers împreună sau singuri mai departe, cum s-au despărțit și cum s-au reîntâlnit. De aici, de la această reîntâlnire într-o anonimă sală în care au loc cursuri de dans începe un nou, un alt love story, unul decisiv, consumat în vremea post-modernă ori post-post-modernă, o lume a computerelor. O lume pe care fiecare dintre noi nutrim nădejdea, mai exact iluzia, că o stăpânim prin cuvinte.
Ce se întâmplă însă atunci când cuvintele încep să se răzbune, când fac ce fac și ne demonstrează cu maximă cruzime propria noastră neputință, când nu le mai putem scrie pe tastatura computerului, când nu mai recunoaștem literele, acestea fiind primele semne ale unei boli teribile? Pe care Ana Ularu o joacă, interpretând-o pe Mary cu un dramatism desăvârșit, cumpănit, cu un admirabil simț al măsurii, fără nici cea mai mică notă de melodramatism. În care Roland, exemplar interpretat de Radu Iacoban, se implică cu toată sensibilitatea, durerea bărbatului care știe că viața și constelațiile din care el și jumătatea lui sunt parte nu le mai îngăduie niciun fel de rescrieri, nici cea mai mică urmă de punct și de la capăt, nici o repoziționare în colțuri sau pe diagonale. Când negrul din decor și din costume acoperă viața însăși. La toate aceste întâmplări ne face părtași spectacolul lui Radu Iacoban de la Teatrul ACT. Un spectacol fundamentat pe emoție, pe implicare, care nu arată, ci îți impune să fii parte. Dezvăluind omul și vulnerabilitățile umane și sentimentale din tine.
Teatrul ACT din București
CONSTELAȚII de Nick Paine
Regia: Radu Iacoban
Scenografia și video: Tudor Prodan
Light design: Bogdan Gheorghiu
Cu: Ana Ularu (Mary) și Radu Iacoban (Roland)
Data reprezentației: 21 octombrie 2018
Print