A fost odată o lume. Mică, tristă şi meschină. Oamenii chinuiţi de malformaţii sufleteşti gravitau captivi, străjuiţi de stuful uscat… Iar dacă am spus stuf ştim că este vorba despre un spectacol semnat Radu Afrim. „Hoţi” de Dea Loher la Teatrul Naţional Bucureşti. O nouă incursiune în universul frământărilor artistice ale regizorului ce pare că vrea să ne convingă că există poezie în păpuriş. Arsenalul metaforelor sale, pe cât de sugestive şi frumoase estetic, pe atât de previzibile prin re-re-reutilizare fără de sens schimbat a devenit deja marcă înregistrată. Obsesiile sunt generatoare de creaţie în măsura în care se dezvoltă în plan artistic şi se materializează în noi forme de exprimare ale unor gânduri constante. La fel şi temele.
În Sala Studio reconfigurată sub formă de arenă, suntem martorii unor poveşti de viaţă desprinse dintr-un dezgust-fantastic – gen literar neinventat încă. Ipoteze greu de asimilat ca verosimile, situate la graniţa dintre banal şi improbabil. Textul Deei Loher lucrează parcă împotriva scenei, fiind pe cât de poetic şi diafan, pe atât de bolovănos şi lipsit de carne teatrală. O fată povesteşte cum a văzut un lup. Un tânăr, fratele său, realizează într-o bună zi că nu mai are motive să deschidă ochii. Mama lor vorbeşte despre constelaţii. Un cuplu trăieşte cu sentimentul că este pândit de un animal. O soţie speră să primească o promovare şi să plece în străinătate, în timp ce se înstrăinează de soţul ei. Un gropar iubeşte o tânără care, deşi îi poartă copilul, refuză să îi fie soţie pentru că nu îşi cunoaşte tatăl. O doamnă declară la poliţie că i-a dispărut bărbatul; acum treizeci de ani. O alta denunţă un viol care nu a avut loc. Toate aceste fapte de viaţă se împletesc şi se intersectează tangenţial, iar finalul nu aduce nicio concluzie. Trei oameni mor, fără niciun preţ şi fără a părea că schimbă cu ceva mersul împiedicat al exitenţelor bizare, mecanice şi lipsite de vlagă ale celorlalţi.
În această atmosferă depresivă, în mijlocul unui lac secat, pe un sol arid, într-un ţinut de nicăieri, unde totul pare conceput pentru a extermina viaţa, personajele îşi ne-trăiesc soarta. Latura potent-poetică a textului apasă până la podea pedala tragismului asburd al întâmplărilor. Efectul este acela de maximă obiectivare. Nu poţi empatiza cu eroii, pentru că îţi e greu să crezi în povestea lor. De aici şi stranietatea emoţiei. O emoţie rece, intermitentă, generată fie de o imagine, fie de jocul actorilor. Imaginea corpului chinuit al lui Marius Manole care se dizolvă, parcă, copca din mijlocul scenei, este cel mai frumos moment creat de Radu Afrim. Ceea ce până atunci părea o gaură seacă se transformă în faţa noastră în singura oază de viaţă – un ochi de apă, care la rândul său nu aduce altceva decât moarte. Iar emoţia este autentică. Simplitatea gesturilor şi limpezimea metaforei transformă acest scurt moment într-o scenă puternică, suspendată deasupra amalgamului de conotaţii, semne, însemne şi lupi de carton cu ochi roşii.
La fel şi jocul actorilor. O întreagă distribuţie compune un tablou de familie. Puţine derapaje, câteva stridenţe şi multe reuşite personale. Diana Dumbravă dozează fin trecerea de la siguranţa Irei Davidoff, care povesteşte cum soţul a plecat la o scurtă plimbare, la disperarea femeii rămase în aceeaşi cameră de hotel timp de treizeci de ani. Conrad Mericoffer are o prezenţă androgină şi aduce un Rainer straniu, ferm în atitudine, dar fluid în gesturi.
Natalia Călin are atât de multă savoare şi îşi asumă, poate, cea mai dificilă sarcină – este contrapunctul care echilibrează toată drama generală a chinurilor de tot felul. Radu Afrim a intuit precis nevoia unui astfel de personaj şi a pus în această Gabi toată viaţa de care au fost secate restul personajelor. Iar Natalia Călin nu exagerează o clipă, rosteşte graiul ardelenesc – introdus de regie în scopul de amuzament garantat – cu toată puterea cuvântului, iar cu umor şi măsură nu îngroaşă deloc tuşa personajului.
Diana Roman este Mira cea pe cât de răsfăţată şi imatură în aparenţă, pe atât de sinceră în drama ei. Ana Ciontea – Doamna Schmidt pare o păpuşă ale cărei frânghii se mai încurcă şi astfel pierde din precizie. Medeea Marinescu şi Mihai Călin sunt soţii Tomason, amândoi atât de concreţi în interpretare, naturali, încât aduc parcă un alt suflu; mai puţin onirico-poetic-fantastic şi mai ancorat într-o relaţie recognoscibilă şi verosimilă. Liliana Ghiţă este Elke cea internată într-un sanatoriu, bătrâna cu inocenţă de copil, singură şi însingurată, care priveşte stelele şi vede în fiica sa un simplu interlocutor. Aida Avieriţei, Linda, cea care a văzut lupul, joacă pe muchie de cuţit şi ne lasă pe noi şi să ne întrebăm, şi să ne răspundem dacă este fata care se minte, în spatele zâmbetului lipit de chip, că mai există speranţă şi viaţă dincolo de lacul secat sau doar un alt destin chinuit. Marius Manole este Finn, fratele cel firav, sensibil şi curajos – sau poate laş – singurul care „se salvează” din lumea cea gri-muribundă şi plonjează în apă.
Iar pentru final am păstrat motivele pentru care am plecat cu bucurie de la acest spectacol. Dacă există o reuşită clară, aceasta este interpretarea lui Cornel Scripcaru şi a lui Claudiu Bleonţ. Cornel Scripcaru îl construieşte pe Domnul Schmidt din gesturi, ticuri, impulsuri reprimate, tonalităţi pe care le combină armonic, frici, intenţii abia intuite, nuanţe date cuvintelor anume alese, priviri, sinceritate şi absurd-naturaleţea interpretării. Claudiu Bleonţ pare că explodează în interior pentru a lăsa să se vadă doar o mică parte din acea combustie. Reţinut, concentrat, emoţionant şi dezarmant de firesc. Greutatea acestui Josef, martirul piesei, vine din liniştea interpretării. În ochii lui, însă, poţi vedea o întreagă lume.
Spectacolul „Hoţi” este ca o carte lucrată manual – te bucuri de foile ei, de copertă, de culori, de textură, ţi-e drag să o cumperi şi să o răsfoieşti din când în când, dar nu o citeşti niciodată. Toate elementele sunt acolo. De la intenţie, la formă şi chiar la performanţă. Lipseşte fluidul care să lege toate poveştile cu şnurul emoţiei. Demonstraţia are un singur cusur: ipoteza. Textul, excelent, poate, ca eseu ori disertaţie filosofică, odată urcat pe scenă e prea sărac pentru oameni vii. Acest start ratat trebuia suplinit. Iar Radu Afrim aproape a reuşit imposibilul.
Teatrul Național București, Sala Studio
„Hoți”, de Dea Loher
Regia: Radu Afrim
Traducere: Cosmin Dragoste
Scenografie: Andreea Săndulescu
Asistent Scenografie: Daniel Păun
Muzică: Vlaicu Golcea
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Distribuția: Marius Manole, Aida Avieriței, Liliana Ghiță, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Cornel Scripcaru, Ana Ciontea, Claudiu Bleonţ, Diana Roman, Irina Antonie, Natalia Călin, Conrad Mericoffer, Diana Dumbravă, Aris Bănuțoiu
Foto Adi Bulboacă
Print
Un exercitiu regizoral frant.Un strigat de ratzoi al unui regizor care nu mai are nimic de cantat.Nu v-ati plictisit de songuri-minisonguri aceleasi procedee simpatice si manieriste repetate la nesfarsit?Afrim e mai mort decat un ratzoi impuscat pe balta.Balta fiind teatrul romanesc.Odata cu el o multime de regizori care si-au epuizat mijloacele ar trebui sa treaca la compot cu piersici.Impreuna cu el si adunatura de acrituri,ca frumoasa Epangeac, care il sustin si ii fac lobby de-ti vine rau.Mi-l imaginez pe regizorul Afrim si spectacolele sale ca un borcan cu gogonele asezat intre rafturi de castraveti.Pofta buna!
M-am plictisit de era sa cad de pe scaun.Pe vreo doi i-am vazut in sala dormind.
Sa ne bucuram totusi ca Bleont revine.Dupa atatea rataciri…
In rest superboring!
Un spectacol mediocru,compus din scheciuri,ca sa fim blanzi.
scuze, revin, am uitat sa-mi scriu numele intreg , andrei majeri regizor absolvent la cluj sunt . somn usor !
de cate ori apare un afrim, ma simt mai destept decat sunt:)
Mi-a placut spectacolul, sunteti rautaciosi si nedrepti, nu pot intelege de ce…nu ramane nimic dupa un om de teatru.Decat cronicile zvarlite prin sertare.Hai sa ne unim cu totii,va rog…Atata cianura deversata intre noi.Am plans la spectacol.
Regia foarte slaba, scenografia asa si asa, Marius Manole la fel de perimat si cu mijloacele uzate ca actor pe cat e R.Afrim de perimat si uzat ca regizor.Diana Dumbrava, Bleont (da, recunosc)buni.Zice Afrim ca il intereseaza provocarea acum.Spectacolul asta e orice numai provocare nu.Maestre, altceva sti sa faci?
Nu ai cum sa faci un spectacol bun pe un text mediocru.Dimpotriva, exista posibilitatea sa-ti iasa mai prost decat textul.As vrea sa vad un spectacol facut de afrim pe un text mare, dar cred ca se cam feresste de ele pentru ca procedeele post moderne nu merg pe Cehov sau Molliere, adica, merg, da’ te taxeaza prietenii din critica si nu da bine la portofoliu:)
Nu sunt andrei majeri regizor, sunt andrei spectator si absolvent actorie u.n.a.t.c.Cu toate astea spectacolul tot super-super-boring ramane!Ca toate spectacolele din ultima vreme ale regizorului sus amintit.
“Ai trait,nu ai trait? Ia seama,iti soptesti singur,observa cum peste lume se lasa frigul. Vor mai trece inca ani si ani ,si dupa ei va veni singuratatea cu chipul ursuz si schimonosit…”, Dostoievski,Nopti albe,sau alt punct de plecare pentru “Hoti”.Mi-a placut ideea ca “ne furam viata”,asa si este pentru cei mai multi dintre noi,din pacate;Afrim mai introduce si o parte dintre vinovati:mass-media – scena cu filmarea in direct,industria spetacolului – momentul cu chitara si acordeonul si “dansul conurilor”…
Sa va vand un pont:luati-va bilete doar in primele trei randuri,sala aceasta poate da o perspectiva inselatoare…
Draga Lucian,am mai vazut am mai vazut am mai vazut…!Din orice perspectiva,din orice colt al salii,rezultatul e acelasi.Si daca as sta pe scena ar fi la fel.Miza e mica,mijloacele ultrafolosite-“massmedia,dansurile,camera video,songurile”- acelasi limbaj aceeasi tehnica aceeasi expresie.Ma duc mai bine la Dabija sa vad “Morometii”.Un lucru e sigur la Dabija,are umor,orice ar face!Si daca vreau profunzimi ma duc la Serban.Afrim pe langa ca e consumat,nu e nici rece,nici cald…e calai…asa ca…
No apai io tare rau m am plictisit la spectacolul ista.M o luat ase o durere de cap si m am dus sa beu o bere.O fo buna….
In spatele teatrului national e o carciuma super,bere buna,ieftina,daca nu va plac productiile lui nea caramitru&co sa stiti unde sa mergeti.
E o cârciumă și la UNITER. În clădirea cedată gratuit de Primărie pentru activități culturale.
cam jenant cum arunca nenea afrim cu nume pe aici. numele unor oameni care si-au dat cu parerea, obiectiv, pe pagina lor de facebook, dar care nu se balacaresc in sindrofii dinastea culturale… altii se dau cine nu sunt, ca sa se distreze unatc-istic. fuck off!
Omul afrim merita cu prisosinta toate bobarnacele ,el insusi fiind carcotas sef. Este penibil sa contestati arta sa Este penibil sa compari spectacolul cu un somnifer pentru public La fel de penibil este si sa dai vina pe dramaturg Textul este superb , un alt regizor ii va da stralucirea bine meritata .Regizorul transmite publicului propriul mesaj Face acest lucru folosindu-se de replicile autorului Receptarea depinde de sensibilitatea si de inteligenta publicului Va convine sau nu ,afrim este un artist autentic Cat despre conica ,numai de bine despre ” noi si ai nostri’ ,despre oaspeti nimicuta :)Nu mai cititi cronicile ,mergeti sa vedeti spectacolul!