Viaţa tristă din mijlocul secetei înconjurate de stuf. Hoţi în regia lui Radu Afrim

3stars

01 hoti fotocredit adi bulboacaA fost odată o lume. Mică, tristă şi meschină. Oamenii chinuiţi de malformaţii sufleteşti gravitau captivi, străjuiţi de stuful uscat… Iar dacă am spus stuf ştim că este vorba despre un spectacol semnat Radu Afrim. „Hoţi” de Dea Loher la Teatrul Naţional Bucureşti. O nouă incursiune în universul frământărilor artistice ale regizorului ce pare că vrea să ne convingă că există poezie în păpuriş. Arsenalul metaforelor sale, pe cât de sugestive şi frumoase estetic, pe atât de previzibile prin re-re-reutilizare fără de sens schimbat a devenit deja marcă înregistrată. Obsesiile sunt generatoare de creaţie în măsura în care se dezvoltă în plan artistic şi se materializează în noi forme de exprimare ale unor gânduri constante. La fel şi temele.

În Sala Studio reconfigurată sub formă de arenă, suntem martorii unor poveşti de viaţă desprinse dintr-un dezgust-fantastic – gen literar neinventat încă. Ipoteze greu de asimilat ca verosimile, situate la graniţa dintre banal şi improbabil. Textul Deei Loher lucrează parcă împotriva scenei, fiind pe cât de poetic şi diafan, pe atât de bolovănos şi lipsit de carne teatrală. O fată povesteşte cum a văzut un lup. Un tânăr, fratele său, realizează într-o bună zi că nu mai are motive să deschidă ochii. Mama lor vorbeşte despre constelaţii. Un cuplu trăieşte cu sentimentul că este pândit de un animal. O soţie speră să primească o promovare şi să plece în străinătate, în timp ce se înstrăinează de soţul ei. Un gropar iubeşte o tânără care, deşi îi poartă copilul, refuză să îi fie soţie pentru că nu îşi cunoaşte tatăl. O doamnă declară la poliţie că i-a dispărut bărbatul; acum treizeci de ani. O alta denunţă un viol care nu a avut loc. Toate aceste fapte de viaţă se împletesc şi se intersectează tangenţial, iar finalul nu aduce nicio concluzie. Trei oameni mor, fără niciun preţ şi fără a părea că schimbă cu ceva mersul împiedicat al exitenţelor bizare, mecanice şi lipsite de vlagă ale celorlalţi.

02 hoti fotocredit adi bulboacaÎn această atmosferă depresivă, în mijlocul unui lac secat, pe un sol arid, într-un ţinut de nicăieri, unde totul pare conceput pentru a extermina viaţa, personajele îşi ne-trăiesc soarta. Latura potent-poetică a textului apasă până la podea pedala tragismului asburd al întâmplărilor. Efectul este acela de maximă obiectivare. Nu poţi empatiza cu eroii, pentru că îţi e greu să crezi în povestea lor. De aici şi stranietatea emoţiei. O emoţie rece, intermitentă, generată fie de o imagine, fie de jocul actorilor. Imaginea corpului chinuit al lui Marius Manole care se dizolvă, parcă, copca din mijlocul scenei, este cel mai frumos moment creat de Radu Afrim. Ceea ce până atunci părea o gaură seacă se transformă în faţa noastră în singura oază de viaţă – un ochi de apă, care la rândul său nu aduce altceva decât moarte. Iar emoţia este autentică. Simplitatea gesturilor şi limpezimea metaforei transformă acest scurt moment într-o scenă puternică, suspendată deasupra amalgamului de conotaţii, semne, însemne şi lupi de carton cu ochi roşii.

La fel şi jocul actorilor. O întreagă distribuţie compune un tablou de familie. Puţine derapaje, câteva stridenţe şi multe reuşite personale. Diana Dumbravă dozează fin trecerea de la siguranţa Irei Davidoff, care povesteşte cum soţul a plecat la o scurtă plimbare, la disperarea femeii rămase în aceeaşi cameră de hotel timp de treizeci de ani. Conrad Mericoffer are o prezenţă androgină şi aduce un Rainer straniu, ferm în atitudine, dar fluid în gesturi.

Natalia Călin are atât de multă savoare şi îşi asumă, poate, cea mai dificilă sarcină – este contrapunctul care echilibrează toată drama generală a chinurilor de tot felul. Radu Afrim a intuit precis nevoia unui astfel de personaj şi a pus în această Gabi toată viaţa de care au fost secate restul personajelor. Iar Natalia Călin nu exagerează o clipă, rosteşte graiul ardelenesc –  introdus de regie în scopul de amuzament garantat – cu toată puterea cuvântului, iar cu umor şi măsură nu îngroaşă deloc tuşa personajului.

03 hoti fotocredit adi bulboacaDiana Roman este Mira cea pe cât de răsfăţată şi imatură în aparenţă, pe atât de sinceră în drama ei. Ana Ciontea – Doamna Schmidt pare o păpuşă ale cărei frânghii se mai încurcă şi astfel pierde din precizie. Medeea Marinescu şi Mihai Călin sunt soţii Tomason, amândoi atât de concreţi în interpretare, naturali, încât aduc parcă un alt suflu; mai puţin onirico-poetic-fantastic şi mai ancorat într-o relaţie recognoscibilă şi verosimilă. Liliana Ghiţă este Elke cea internată într-un sanatoriu, bătrâna cu inocenţă de copil, singură şi însingurată, care priveşte stelele şi vede în fiica sa un simplu interlocutor. Aida Avieriţei, Linda, cea care a văzut lupul, joacă pe muchie de cuţit şi ne lasă pe noi şi să ne întrebăm, şi să ne răspundem dacă este fata care se minte, în spatele zâmbetului lipit de chip, că mai există speranţă şi viaţă dincolo de lacul secat sau doar un alt destin chinuit. Marius Manole este Finn, fratele cel firav, sensibil şi curajos – sau poate laş – singurul care „se salvează” din lumea cea gri-muribundă şi plonjează în apă.

Iar pentru final am păstrat motivele pentru care am plecat cu bucurie de la acest spectacol. Dacă există o reuşită clară, aceasta este interpretarea lui Cornel Scripcaru şi a lui Claudiu Bleonţ. Cornel Scripcaru îl construieşte pe Domnul Schmidt din gesturi, ticuri, impulsuri reprimate, tonalităţi pe care le combină armonic, frici, intenţii abia intuite, nuanţe date cuvintelor anume alese, priviri, sinceritate şi absurd-naturaleţea interpretării. Claudiu Bleonţ pare că explodează în interior pentru a lăsa să se vadă doar o mică parte din acea combustie. Reţinut, concentrat, emoţionant şi dezarmant de firesc. Greutatea acestui Josef, martirul piesei, vine din liniştea interpretării. În ochii lui, însă, poţi vedea o întreagă lume.

Spectacolul „Hoţi” este ca o carte lucrată manual – te bucuri de foile ei, de copertă, de culori, de textură, ţi-e drag să o cumperi şi să o răsfoieşti din când în când, dar nu o citeşti niciodată. Toate elementele sunt acolo. De la intenţie, la formă şi chiar la performanţă. Lipseşte fluidul care să lege toate poveştile cu şnurul emoţiei. Demonstraţia are un singur cusur: ipoteza. Textul, excelent, poate, ca eseu ori disertaţie filosofică, odată urcat pe scenă e prea sărac pentru oameni vii. Acest start ratat trebuia suplinit. Iar Radu Afrim aproape a reuşit imposibilul.

Teatrul Național București, Sala Studio

„Hoți”, de Dea Loher

Regia: Radu Afrim

Traducere: Cosmin Dragoste

Scenografie: Andreea Săndulescu

Asistent Scenografie: Daniel Păun

Muzică: Vlaicu Golcea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Distribuția: Marius Manole, Aida Avieriței, Liliana Ghiță, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Cornel Scripcaru, Ana Ciontea, Claudiu Bleonţ, Diana Roman, Irina Antonie, Natalia Călin, Conrad Mericoffer, Diana Dumbravă, Aris Bănuțoiu

Foto Adi Bulboacă

Print

15 Comentarii

  1. andrei 18/02/2014
  2. radulescu 18/02/2014
  3. andrei 19/02/2014
  4. ben ten 19/02/2014
  5. alexandra sampetru 19/02/2014
  6. the Ghimp 20/02/2014
  7. Liana O. 20/02/2014
  8. andrei 21/02/2014
  9. Lucian 22/02/2014
  10. Alecu 23/02/2014
  11. Bistrita 02/03/2014
  12. la calu'balan 03/03/2014
  13. Alfred Boilă 05/03/2014
  14. vlad birzanu 23/05/2014
  15. mihaela 06/06/2014

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.