Victor Ioan Frunză s-a născut într-o zi de 6 septembrie. Momentul când teatrul a început să existe și-l amintește așa: „Aveam în jur de 11 ani. Făceam şcoala într-o clădire foarte specială din Bucureştii Noi. Cred că era de dinainte de venirea comuniştilor, arăta a construcţie de tip american. Într-o parte şcoală, în alta grădiniţa, plus săli de internat, săli de studiu pentru elevi, o cantină cu o grădină extraordinară. Un ansamblu foarte ciudat. Am făcut şi grădiniţa, şi şcoala acolo şi în fiecare an din cămăruţa de lângă grădiniţă se scotea un dulap, din care se desfăcea o etajeră. În spatele etajerelor era o uşă, care se deschidea şi pătrundeai direct într-o scenă, cu o sală de spectacol care lega şcoala de grădiniţă, o sală cu loji şi cortină albastră de catifea. Iar în spate era un trompe l’oeil. Mi se părea fabulos. Intram acolo o dată pe an, ca să repetăm pentru serbare. Teatrul, pentru mine, este ca o uşă într-un perete, de care treci şi ajungi într-o lume foarte specială… Sala aceea mi-a găzduit primul spectacol. Aveam 11 ani. L-am scris, l-am regizat, i-am făcut scenografie şi atunci am ştiut că fac teatru.”
În această seară, chiar de ziua lui, la Teatrul Metropolis se va juca prima reprezentație din spectacolul „O scrisoare pierdută” ce face parte din binomul teatral pe care l-a realizat pentru deschiderea acestui început de stagiune – „Amadeus” de Peter Shaffer și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.
„Între cele două spectacole e un contrast pe care eu l-am avut în vedere și anul trecut când am montat Shakespeare și Caragiale”, a declarat Victor Ioan Frunză. „E un lucru îmbucurător că Teatrul Metropolis ne-a permis să ne putem continua munca de cercetare pe care o desfășuram la Centrul Bălcescu. Cred că e important pentru trupa de actori să lucreze într-un repertoriu contrastant. Pe de o parte, „Amadeus” care are o temă enormă ce ar putea fi sintetizată în întrebarea fără răspuns „Există dreptate în creație?”. Iar „O scrisoare pierdută”, care e o piesă emblematică a culturii din România are o temă care ar putea fi enunțată simplu – „politică și dame” – o temă foarte actuală, dar, după cum se vede, și perenă”, a mai explicat Victor Ioan Frunză.
„Amadeus e o reconstituire de epocă și modalitatea de reprezentare este inspirată din estetica teatrului liric. Am imaginat o scenă cu scenotehnică antică, veche, și atunci toate solicitările textului, faptul că oamenii îmbătrânesc sau întineresc, capătă valoare tocmai datorită acestei convenții a teatrului liric, unde machiajul este ceva mai violent, unde există schimbări cu picturi trompe l’œil, ceea ce dă o dinamică bună și ne ajută să spunem povestea. Acest baroc al epocii constituie un element de atracție, avem acele peruci enorme specifice rococo-ului, crinolinele foarte mari, totul, până și încălțămintea a fost reprodusă. Dar nu e vorba de o reconstituire, ci de o aducere în epocă atât de necesară acestei piese. Pe lângă numele noastre deja consacrate din trupă, avem și prezența tenorului Robert Nagy, un nume foarte important în arta lirică din România, care a acceptat să vină într-o participare extraordinară. Are câteva intrări extrem de emoționante și faptul că putem auzi o voce atât de mare înnobilează mult spectacolul. Într-o piesă în care vorbim atât de mult de operă era păcat să nu auzim în direct o voce mare”.
Vorbind despre „O scrisoare pierdută”, artistul a explicat ce a urmărit prin această montare din anul 2016: „În această comedie politică, eu am căutat să văd partea omenească, pentru că până la urmă personajele au o biografie extrem de puternică și asta umanizează situațiile din piesă. În general ele sunt caricaturizate, Caragiale e prezentat exclusiv în latura lui comică, absolut reală, dar dacă-i adaugi umanitatea conținută în aceste texte obții un tablou extrem de fin. O scrisoare pierdută beneficiază de o surpriză din partea Adrianei Grand, care a făcut o sinteză între epoci, care cred că va uimi și va fi și subiect de imitație, așa cum sunt toate decorurile ei. Acest balans între epoca respectivă și contemporaneitate, așa cum l-a imaginat ea în decor, cred că va surprinde. Apoi, inspirându-ne din ultimul act, unde apare o fanfară, am asociat o mică orchestră, care cântă cântece de epocă, foarte frumoase, unele cu caracter mai naționalist, așa cum era epoca. Cel de final e absolut emoționant, este un cântec care amintește cât de greu trăim în aceste zile, deși e un cântec din trecut. Dar ceea ce cred că va fi o pecete importantă a spectacolului e calitatea interpretării. O veți vedea pe Nicoleta Hâncu în celebrul rol al lui Zoe Trahanache în care au evoluat Rodica Tapalagă, Mariana Mihuț sau Carmen Stănescu. Și, cu puterea ei de creație, după părerea mea unică în peisajul actual din România, Nicoleta Hâncu face un rol extraordinar. I se asociază George Costin în Cațavencu, unde sunt convins că va fi o surpriză de proporții, Sorin Miron în rolul Cetățeanului turmentat, Andrei Huțuleac în Tipătescu, Adrian Nicolae în Farfuridi, Alexandru Pavel în Agamiță Dandanache.”
Victor Ioan Frunză își continuă astfel direcția de cercetare începută în urmă cu câțiva ani la Centrul Bălcescu, un loc pe care l-a introdus în circuitul teatral din România și de unde în această primăvară a fost înlăturat.
La 59 de ani, Victor Ioan Frunză este una dintre cele mai importante voci ale regiei în România, un artist care crede mai puțin în valoarea premiilor, pe care adesea le contestă, și mai mult în valoarea artistică. Este un artist – unul dintre foarte puținii – care acordă șanse reale tinerilor și care se ghidează după un principiu mai degrabă absent dacă aruncăm o privire la peisajul teatral din România, și anume: „Actorii mari se formează pe texte mari”.
„Nu cred în povestea asta, că nu mai avem „generaţia de aur”… Generaţia de aur o avem, ar trebui să fim şi noi sponsorii generaţiei de aur, pentru că aceia au avut sponsori puternici. Au avut televiziuni, cinematografie… era un grup puternic al establishment-ului care avea grijă de ei. E un adevăr, fie că ne place sau nu. Când istoria se va scrie peste o sută de ani şi când istoricii aceia vor cugeta fără emoţie, nu vor mai fi atenţi la durerile, lacrimile şi jalea reală care a înconjurat, spre exemplu, existenţa tatălui meu, care a făcut zece ani de lagăr… Nu. Ci, atunci când vor vorbi de cultura acestui petic de Europă care este România, vor spune aşa: „Din 1948 până în 1989, s-a edificat cea mai vastă reţea de biblioteci, filarmonici, opere, teatre, aşezăminte culturale, iar din 1989, un grup de barbari au distrus toate aceste lucruri…”
Victor Ioan Frunză nu crede că experiența te face neapărat „mai deștept”. „Şi bătrânii fac greşeli la fel de mari. Dacă cineva îmi spune că experienţa te face mai deştept, cred că greşeşte. Drumul unui artist nu este permanent ascendent, pozitiv, cum încearcă să ne sugereze multe clasamente care apar în teatrul din România.”
La 18 ani, credea că „un regizor are ceva de spus doar până la 50 de ani”. „Şi pe măsură ce mă apropiam de vârsta asta, pe la 40 şi ceva, mi-am zis: “Cum adică… Aşa puţin să mai am?! Nu se poate…”, mi-a povestit râzând despre perioada în care a început să monteze. „La momentul la care m-am apucat eu de teatru îl vedeam ca fiind foarte depărtat de zona socială. Asta era o reacţie la teatrul vremii. Te îndreptai spre o zonă în care puteai să vorbeşti “prin semne”, care să răspundă cumva abuzurilor regimului. Pe urmă mi-am dat seama că teatrul înseamnă mult mai mult. Acum văd lucrurile cu totul altfel. Cred foarte mult în teatrul care are o componentă comunitară extrem de puternică. Cred într-un teatru al Cetăţii. Când vorbesc de teatru comunitar vreau să spun că teatrul ar trebui să se simtă al comunităţilor care au nevoie de teatru. Să ştii că faci teatru pentru cineva… Iar accesibilitatea e o valoare care trebuie luată în calcul. Nici absolutizată, dar nici scoasă din ecuaţie. Noi trebuie să avem cui vorbi.”
„Nu ştiu dacă talentul meu există în mod real şi aproape că nici nu-mi pasă, eu sunt mulţumit că ştiu să-mi fac meseria. Pentru că un spectacol bun e al naibii de greu de făcut”, îmi spunea Victor Ioan Frunză acum câțiva ani, fără să omită faptul că la începutul carierei a simțit și el presiunea capodoperei: „Când am făcut primul meu spectacol, la Piatra Neamţ, eram convins că am făcut un spectacol pentru iniţiaţi şi că nimeni n-o să-l înţeleagă. Eram aşa de emoţionat la premieră, că am plecat. După jumătate de oră de plimbat pe străzi, m-am întors, că mă rodea. Când am ajuns, din sală se auzeau aplauze, râsete şi era o atmosferă plăcută. Ceea ce mi s-a părut ciudat, că doar spectacolul trebuia să fie pentru iniţiaţi… Asta a fost o lecţie bună pentru mine.”
Una dintre cele mai emoționante mărturisiri ale lui Victor Ioan Frunză se leagă de momentul în care a descoperit cărțile. Iată o imagine ca dintr-un roman: „Mi-amintesc în detaliu momentul în care am realizat că în casa în care m-am născut nu exista o bibliotecă. Nu existau cărţi. Aveam 7 ani. Stăteam în faţa unui impunător aparat de radio şi priveam hipnotizat la ochiul magic (pe vremea aceea aparatele aveau un tub electronic pe fronton, iar oscilaţiile verzi ale lămpii îţi arătau când ai ajuns pe un post anume). O voce grea de înţelesuri vorbea despre nu ştiu ce volum şi în difuzor se auzeau foşnind filele cărţii. Am privit un pic în jur şi am plecat, singur, la “Libăria noastră” care era în colţ. Am cumpărat cea mai mare carte pe care am văzut-o. Era “Dicţionarul Limbii Române Contemporane” – un volum cu coperţi albastre, pânzate.
Am dus cu greu cartea acasă şi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun volumul pe cântarul de alimente din bucătărie. 1,5 Kg. Nu ştiam să dau altfel valoare cărţii, decât concret, prin greutate. Abia apoi am deschis-o… Acum am atât de multe cărți, încât le-am răspândit în cele trei case ale noastre şi am început să le scanez ca să avem unde trăi. Inutil, fiindcă nu mă îndur să mă despart de ele. O carte tipărită este materializarea himerei că înţelepciunea poate fi transmisă.”