Victor Ioan Frunză
Drumul sinuos și atât de încercat al lui Valentin Nicolau ne demonstrează că avem de-a face cu un destin exemplar. Credea în aspiraţia şi dreptul Publicului la identitate şi memorie. Avea simţul evenimentului, nu pentru a-l include în operele sale, ci pentru a-l asimila concepţiei sale despre Lume, care în final se reflectă pe scenă. Scria Teatru, ca lumea să-şi amintească şi de felul în care ne-am trăit viaţa, şi de deciziile pe care le-am luat, şi poate de felul în care am sfârşit.
Teatrul lui Valentin Nicolau ne arată că Frumosul vine după un şir de concordanțe şi negocieri complexe. Tonul creaţiei sale a fost al căutărilor. Tonul nu ţi-l alegi, „vocea” pe care o ai depinde de structura ta interioară, personală. În teatrul lui sunt alternate două modalităţi de construcţie: una metaforică şi alta realistă. Prima este specifică postmodernismului şi parcurge realitatea ca pe o carte deschisă. Se raportează fără complexe, la tradiţia culturală constituită, sedimentată şi o actualizează emoţionant prin soluţii şi metafore neaşteptate. A doua modalitate este aceea a realismului sau dacă vreţi a hiperrealismului. Combinaţia aceasta: metaforă inclusă în hiperreal, este menită să creeze o realitate ficţională mai închegată şi mai coerentă decât cea propriu-zisă. În tiparul realist, el încearcă exact contrariul din modalitatea metaforică. Rezultatul este o stare cathartică derivată din drama cotidianului, un univers al emoţiei.
În ciuda vehemenţei pe care o afișa, demersul lui era extrem de serios şi denota o autentică preocupare pentru înnoire; un anume civism care poate fi model pentru mulţi. Prin devoțiunea lui, Nicolau demonstrează că misiunea artistului nu este o sarcină care se îndeplineşte într-un orar determinat. Nimeni nu este artist, să zicem, de la 8 la 12 şi de la 2 la 6. Cine este Artist este Artist în permanenţă, se vede asaltat continuu de semnele şi temele realităţii. Trebuie să se gândească că toate lucrurile care i se întâmplă au un scop. Tot ceea ce i se întâmplă – inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile – toate acestea i-au fost date ca material pentru Arta sa şi trebuie să-l folosească. Să ne amintim de anticul aliment al eroilor: suferinţa, nefericirea. Toate acestea ne-au fost date pentru a le transmite, pentru ca din astfel de împrejurări din viaţa noastră să vibrăm despre valori eterne sau care dorim să fie eterne.
Ne-am obişnuit să judecăm oamenii după aparenţe. După chipul lor. După gesturile lor. Valentin părea, la prima impresie, un om dur. La asta contribuie, mai mult ca sigur, şi trăsăturile vigurose ale chipului şi vocea – uneori aspră, şi modul lui de adresare, direct – ochi în ochi. Un contrast şi o duritate care ascund o mare fragilitate, pe care doar cei apropiați i-o știau. Era un suflet sensibil, „dispus” să sufere mult şi durabil. Să sufere în viaţă, să sufere în Artă, acolo unde era – de fapt – viaţa lui.
Despre Valentin este greu să vorbești la trecut: „a scris, a făcut, ar fi…” pentru că Valentin era, într-un fel al lui, special, un om al prezentului. Conectat la tot ce se întâmpla în jurul lui, cu atitudine uneori pătimașă.
În mod paradoxal era, de fapt, un însingurat, un poet, un „întors către sine”. Era sensibil, chinuit de întrebări, frământat de îndoieli. Când vorbea, se aprindea, uneori vorbea colorat, ca apoi, deodată, să re-devină poet.
Sunt oameni pe care meseria îi definește. (…) La Valentin Nicolau te gândeai desigur ca la un scriitor sau publicist sau director de editură. Însă el era mai mult. Orice legat de frumos costituia un subiect pentru el. Vedea cu adevărat lumea, îi observa atât măreția, cât și detaliile.
De ce simțea nevoia să scrie teatru?
Poate pentru că teatrul este o posibilitate de a întrezări ceva din vieţile oamenilor, de a re-crea vieți, îmbunătățindu-le – pe unele –, sacrificându-le pe altele. Valentin avea curiozitatea unui copil care vrea să afle totul despre toate. O îmbinare ciudată de interes pentru cele mai terestre întâmplări, cu preocuparea pentru temele mari, marile întrebări care frământă oamenii. Cumva, reușea să împace aceste contradicții. Uneori prin scris, alteori prin lungile discuții cu prietenii.
Chiar dacă ceea ce m-a legat de el era această latură sensibilă a lui, artistul care „răbufnea” din el la tot pasul, nu pot să nu admir omul de acțiune care era. A clădit încet, dar sigur, o editură care îi continuă munca și visele. Căci ce poate fi mai frumos pentru un scriitor, decât să tipărească cărți?
A condus televiziunea națională cu talent și dedicație, încercând să-i redea o poziție altitudinară. Oamenii din TVR îi spun și azi „Pericle”, asociindu-l cu Epoca de Aur a Antichității, dar și cu zborul fugar către împlinire al acestei instituții.
Avea un site intitulat „Norii mei”. Dragostea lui pentru nori, definea poetul din el: căci ce sunt norii decât ceva efemer și imaterial, o bucurie de o clipă-aer și abur.
Pe Facebook, lui Vali i se postează, în continuare, superbe fotografii. Parcă așteptăm să dea like.
Print