În această seară, de la ora 18.30, în pergola Cafenelei Cărturești Verona va avea loc un eveniment dedicat dramaturgului Valentin Nicolau, un spectacol-lectură în regia lui Victor Ioan Frunză, pornind de la piesa într-un act „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, şi lansarea volumului omonim apărut la Nemira în ianuarie 2015. Vor citi actorii: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel, Nicoleta Hâncu şi Mihaela Velicu. Spectacolul va fi însoțit de o prezentare a volumului făcută de regizorul Victor Ioan Frunză şi criticii de teatru Ludmila Patlanjoglu şi Monica Andronescu. Despre Valentin Nicolau și dramaturgia lui, vorbește regizorul Victor Ioan Frunză …
Creația lui Valentin Nicolau e alcătuită din patru piloni: editura Nemira (capodopera sa), romanele, creația dramatică și editorialele. Nemira, concepută să fie capitala unui imperiu şi existând într-o măreţie singulară îţi conturează impresii asupra demersului cultural esențial articulat de creator.
Ceea ce m-a impresionat la Valentin Nicolau este respectarea „ritualului” cultural şi platforma estetică; faptul că nu operează în logica dihotomică a disputelor estetice cotidiene. Alb sau negru. Ceea ce fac ei e rău, ceea ce facem noi e bine. În ciuda vehemenţei estetice și de opinie (să nu uităm că a fost un editorialist extraordinar), discursul este extrem de serios şi denotă o autentică preocupare pentru înnoire. Creatorul se află într-o stare de căutare activă. Creează un anume civism cultural care poate fi model pentru mulţi.
În dramaturgie, Valentin Nicolau era evident în construcţie, în căutarea identităţii. Vedea teatru, făcea parte din publicul cald. Iubea artiştii. Avea o relaţie tandră cu Teatrul pe care l-a servit cu dedicație și talent. Descrierile (didascaliile) din piesele sale creează emoţie şi sunt un element semnificativ al catharsys-ului.
„Oriunde mă duc, numai de mine dau” vorbeşte despre nevroza rataţilor. Autorul se foloseşte de paradox pentru a pune la îndoială ideile acceptate. Personajele sunt observatori fără iluzii ai societăţii contemporane. Nu sunt cinici, ci doar puţin plictisiţi. Sunt prea obosiți ca să mai creadă în ceva.
Autorul aduce în scenă oameni alcătuiți anapoda, din tendinţe contradictorii. Un vinovat. Un om care comunică greu cu realitatea. Un om claustrat în propriul lui trecut, iar la un un moment dat nimic din ceea ce i-ar fi putut fixa identitatea nu mai pare a se afla în proprietatea lui. El este de-a binelea rătăcit în acestă „arcă” străină firii sale. Finalul deschis, în buna tradiţie opera aperta, dă înţelepciune disputei despre vinovăţie şi nevinovăţie – temă atât de actuală în estul Europei.
Evocarea Divinității în creația lui Valentin Nicolau creează tensiune nu doar datorită supranaturalului implicat, ci mai ales prin revelarea fugitivă şi comică a transcendentului. Autorul adoptă o strategie a imprevizibilităţii. Evită fulgerător orice opinie prestabilită, adoptă un maximum afectiv, îşi asumă capricios clişee. Ne arată că fantomele sunt un mijlocitor între lumea de sus şi cea de jos, un jgheab prin care curge suflarea lui Dumnezeu. Din spontaneitate, ludic şi paradox se hrăneşte umorul acestei piese. Punctul de atracţie îl constituie mirarea tragică pe care ne-o provoacă contactul cu moartea. Finalul este emoţionant şi altoieşte tradiţia naivă din vechile misterii pe cotidianul cel mai banal. Efectul e bun şi ne aduce brusc și paradoxal în plină cultură americană de evocare a morţii (vezi filmul Bob Fosse: All that jazz.)
Print